Când omul este dedat patimilor, el nu le vede în sine însuşi şi nu se rupe de ele, fiindcă trăieşte în ele şi prin ele; dar când lucrează asupra lui harul dumnezeiesc, el începe să desluşească în sine împătimirea şi păcătoşenia, şi le recunoaşte, se pocăieşte şi ia hotărârea să se înfrâneze de la ele. Începe lupta. La început, se luptă cu faptele; după ce se dezvaţă de faptele rele, începe deja să se lupte cu gândurile şi simţămintele rele. Şi aici lupta trece prin multe trepte, dar principalul iată care este: gândurile şi simţămintele nu se eliberează dintr-o dată de patimi şi de păcat, ci rămân în robia lor şi după ce faptele rele au fost curmate.

Chiar dacă omul nu mai săvârşeşte atunci fapte păcătoase, sufletul se gândeşte la păcat şi se îndulceşte de aceste gânduri pătimaşe. Cine îşi lucrează cu râvnă mântuirea va băga de seamă aceasta fără întârziere. Luarea-aminte îi descoperă neîncetat toată urzeala gândurilor pătimaşe care mişună înăuntrul lui. Băgând de seamă această neorânduială, el începe să alunge gândurile rele şi să înăbuşe mişcările pătimaşe, se deprinde să recunoască ce gând pătimaş îi vine, cum începe acesta, cum se furişează, cum atrage şi amăgeşte sufletul. Totodată, se deprinde şi să îl biruie, să-l alunge şi să-l stingă. Războiul se prelungeşte, patimile sunt smulse din inimă tot mai mult, uneori chiar în întregime.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 161)