Lupta pentru viaţă, în înţelesul propriu al cuvântului, înseamnă lupta pentru prelungirea existenţei biologice a trupului, cât mai mult, aici pe pământ. Aceasta însă nu este lupta pentru viaţa veşnică, ci o luptă pentru viaţa trupului. Viaţa veşnică nu se răpeşte, ci se dă de bună voie, din mila Dătătorului de viaţă, celor care luptă să împlinească poruncile Lui. Cine încearcă să răpească viaţa, aceluia, viaţa i se răpeşte din mâini. De la cei care se luptă pentru viaţă, necugetând la Dumnezeu ca la Izvorul vieţii, Dumnezeu îşi retrage viaţa şi pe ei îi lasă ca pe nişte oale deşarte. De aceea mulţi sunt care, mişcându-se încoace şi încolo, zic ei că trăiesc. Da, trăiesc, dar numai cu trupul, iar cu sufletul sunt morţi pentru viaţa veşnică.

Era ascuns în neamul acesta al poporului  evreu un mare destin: desăvârşirea prin el a tainei celei din veac ascunse şi de Îngeri neştiute. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.

Era trebuinţă de recrearea acestei zidiri, povârnită spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin acest popor evreu era prevăzut să se împlinească cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Dar singura rezolvare, care mai avea să facă viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei ca răspuns decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.7 , Editura „Credinţa strămoşească”, 2011, pp. 55-56)