Dumnezeu ne-a dăruit o icoană vie a Bisericii Sale, Mireasă şi Fecioară, în persoana Maicii Domnului. Ea este exemplul desăvârşit al îndumnezeirii făpturii în Hristos. Dumnezeu a făcut din ea o oglindă perfectă a Înţelep­ciunii necreate pe care trebuia să o cuprindă în pân­tecele ei devenit „mai desfătat decât cerurile”, după cum se cântă în Sfânta Liturghie. Dumnezeu a binevoit să adune laolaltă toate frumuseţile parţiale răspândite în celelalte creaturi în această femeie de o smerenie şi simplitate desăvârşite care, prin consimţământul ei de a deveni Maică a lui Dumnezeu, făcea posibilă înfăptuirea pla­nului Său de mântuire a omului. Acestei noi Eve, părtaşă a noului Adam, i-a fost dat să participe astfel la în­treaga Sa operă de mântuire. În El şi prin El, ea a devenit izvor de viaţă pururea curgătoare, iar prin mijlocirea ei, tot harul ne este dăruit.

Calitatea sa de Maică a lui Dumnezeu face din Prea­sfânta Fecioară chipul Bisericii, care devine astfel maica spirituală a tuturor credincioşilor. Însă apropierea faţă de Fiul său şi Dumnezeu, grija cu care Îi ascultă cuvintele şi le păs­trează în inima sa, participarea la liturghia cea cerească din clipa slăvitei sale Adormiri, toate acestea fac din ea şi exemplul funcţiei definitive şi veşnice a Bisericii, de preamărire şi de laudă.

Prin urmare, iubirea şi cinstirea Maicii Domnului au un loc deosebit de important în inima creştinului, con­ferind vieţii sale duhovniceşti o notă aparte de căldură şi nădejde luminoasă.

(Părintele Placide Deseille, Credinţa în cel nevăzut, Editura Doxologia,Iași, pp. 187-188)