Mănăstirea Agapia sau pridvorul Cerului

 

M-am întrebat adesea… ce frumusețe, ce trăire l-a adus pe cel ce de demult a compus cunoscutul tropar din rânduiala Utreniei să glăsuiască astfel: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”? Fără îndoială că o biserică la fel de încântătoare precum cea de la Agapia.

Drumul înspre vestita Mănăstire Agapia este aidoma unei călătorii într-un tărâm al liniștii și al binecuvântării. Pentru a ajunge la chinovia maicilor, trebuie să străbați localitatea cu același nume – al vestitului pustnic Agapie, care a sfințit colnicele nemțene prin viața și nevoința sa aleasă. De o parte şi de alta se înșiruie casele frumoase, bine orânduite, ale destoinicilor gospodari, pregătind oarecum ochiul pelerinului dornic de a vedea frumuseți negrăite, la capătul călătoriei. După ce ieşi din sat, pătrunzi parcă într-un ținut tainic, unde pașii devin zăloagele unei cărți scrise din bătrâne veacuri până în prezent de cei ce au hotărnicit a ridica aici sfânt lăcaş de închinare, de toți viețuitorii și viețuitoarele timpului ce s-a tors din caierul vremii; unde obștea Agapiei, condusă cu vrednicie de stravrofora Olimpiada Chiriac, continuă să scrie fapte minunate, întru slava lui Dumnezeu și propășirea chinoviei. Și, dacă mai pui că, prin grija cârmuitorilor localității, drumul spre Agapia a primit numele genialului nostru român Nicolae Iorga, se vădește încă o dată că o călătorie către solemna obşte nemțeană se transformă într-o tăcută trecere prin istoria seculară a binecuvântatului ținut.

Așadar, părăsind așezarea destoinicilor agapeni, am urmat cărarea străjuită de brădet falnic, ce miresmuiește întreg ținutul cu suav parfum de rășină. De departe se aude neobosita toacă, îndemnând la rugăciune. Este vremea Vecerniei. Soarele, scăpătat la asfinţit, a lăsat pe cerul Agapiei răzlețe dâre de raze roșiatice, care luminau mănăstirea făcându-o să strălucească într-o blândă acuarelă a unei zile de toamnă molcomă. Călugărițele, ieșite de prin toate ungherele lavrei, se îndreptau zorite spre biserică. Deodată, arămile cele sunătoare își sloboziră glasurile către Cer. Mi-am grăbit și eu pasul, pătrunzând între zidurile împrejmuitoare, unde lucrurile se arată orânduite cu migală și dragoste. Deși e toamnă târzie, la Agapia florile nu se dau clintite din straturi, mângâind privirile pelerinilor. Nici frunzele sturlubatice, purtate de vântul furios de început de noiembrie, nu îndrăzneau să se așeze pe undeva zădărnicind truda maicilor care au împodobit totul de sărbătoare, cum numai ele știu s-o facă. Spun sărbătoare, pentru că tocmai începuse slujba închinată proteguitorilor mănăstirii, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Am intrat în biserică și, pășind către dumnezeiescul altar, aveam impresia că am ajuns într-o altă lume, aproape de Cer, chiar în pridvorul Cerului. Cum să nu te simți astfel, de vreme ce pașii îți sunt însoțiți de impresionanta pictură a neîntrecutului mânuitor al penelului din veacul al XIX-lea, Nicolae Grigorescu? Cum să nu trăiești o deosebită emoție văzând atâta frumusețe, eleganță, bun gust, izvorâte din filiala dragoste a maicilor de la Agapia pentru locașul lui Dumnezeu pe pământ? La toate acestea s-a adăugat și frumusețea cântărilor privegherii, căci corul maicilor parcă făcea tandem cu cel al îngerilor, aducând slavă mai marilor arhistrategi, ocrotitorii vestitei chinovii nemțene. M-am întrebat adesea… ce frumusețe, ce trăire l-a adus pe cel ce de demult a compus cunoscutul tropar din rânduiala Utreniei să glăsuiască astfel: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”? Fără îndoială că o biserică la fel de încântătoare ca cea de la Agapia. Frumusețea Agapiei constă în primul rând în frescele unice realizate de genialul nostru român Nicolae Grigorescu. Mi se pare impresionat cum, la numai 20 de ani, a reușit să transforme zidurile lăcaşului de cult în veritabile ferestre către Cer, sintetizând tradiţia bizantină şi stilul neoclasic, adăugând elemente specific româneşti. La Agapia simți și trăiești o realitate spirituală de căpătâi: Hristos Cel Unul Se află prezent în sfinții cei mulți, iar chemarea la sfințenie adresată tuturor este interiorizată și apoi expusă de Grigorescu într-un fel aparte: pentru execuția portretelor sfinţilor sau ale Mântuitorului Hristos, pictorul s-a inspirat din modele vii, ce-l înconjurau: preoţii slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, copii şi ţărani din satul apropiat. Chiar în treacăt ridicându-ți ochii pe chipurile sfinților din biserică, îi dai dreptate lui Alexandru Vlahuță, care exclama: „Pentru mine, sfinţii erau vii, stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze”.

Între toți sfinții „vii” ai Agapiei, Maica Domnului rămâne ocrotitoarea caldă a obștii. Cu o istorie multiseculară impresionantă, icoana Fecioarei Maria tronează maiestuos în naos, aducând din bătrâne veleaturi rafinamentul și profunzimea artei bizantine. Aparenta notă discordantă cu stilul neoclasic realizat de Grigorescu pe zidurile interioare ale mănăstirii vrea parcă să ne spună că Dumnezeu iubește frumosul trecând peste șabloane sau reguli, impuse adeseori chiar de om.

Ajungând la apogeul Anului Centenar, se cade a vă readuce în atenție și o reprezentare unică, ascunsă cu discreție în spatele ferecăturii de argint din catapeteasma bisericii de la Agapia. Mă refer la icoana praznicală a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, pictaţi de Grigorescu în culorile tricolorului național. Lucra la acea icoană în preajma neuitatei zile de 24 ianuarie 1859. Și cum putea oare să imortalizeze mai bine istoricul moment decât prin inspirata decizie de „a lăsa” pe îngerul bunelor vestiri să-și înmoaie aripa în culorile stindardului românesc? Anul acesta, la hramul mănăstirii, prin grija specială a maicilor, culorile drapelului național s-au prelins de pe aripa îngerului peste toate cele bine orânduite pentru bucuria sărbătorii.

Simțind și revăzând acum cu ochii minţii cele trăite aici nu demult, afirm cu nespusă bucurie: da, la Agapia e ca în pridvorul Cerului! Un „cer”, adus printre noi, un „cer zidit” prin neostoita trudă a obștii, din drag și dor de „cerul” veacului ce va fi.

Mănăstiri: Mănăstirea Agapia

De la același autor

Ultimele din categorie