Una dintre cele mai frumoase ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Tazlău, cu biserica „Nașterea Maicii Domnului”, se numără printre cele mai valoroase monumente din judeţul Neamţ. Aici, la hotarul cu Transilvania, călcăm pe pământul sfințit de osemintele a sute de monahi postitori și fără nume, lucrători ai rugăciunii inimii. Aici, la Tazlău, însuși Sfântul Paisie Velicicovski venea de la Neamț să vorbească obștii despre paza gândurilor, despre isihie și convorbirea cu Dumnezeu cea fără de sfârșit.

În ceea ce privește construcția și arhitectura, Mănăstirea Tazlău e sora mai mică a Mănăstirii Putna. La Tazlău, voievodul a pus hramul Nașterea Maicii Domnului, iar la Putna, Adormirea Maicii Domnului. Intenția Sfântului Ștefan cel Mare a fost de a construi aici un centru de spiritualitate duhovnicească, de cultură, dar și de apărare. De aceea, mănăstirea este împrejmuită cu ziduri. Mai toți domnitorii Moldovei s-au rânduit să mai adauge câte ceva la zidirea ei. Totuși, istoria sa a fost destul de zbuciumată, fiind reconstruită de mai multe ori.

Povestea ruinelor vii de la Tazlău

Arheologii au descoperit în subsolul ei multe tuneluri de retragere, construite la vremea lor cu multă dibăcie. Se zice că așa erau de spațioase încât permiteau trecerea alături a doi cai cu tot cu călăreți, în galop. În afară de biserica mănăstirii, la Tazlău se păstrează încă ruinele casei domneşti a lui Ştefan cel Mare şi zidul de apărare construit din piatră de râu, și el în ruină. În unele locuri, acesta mai are încă înălţimea din vremea slăvitului voievod, dar, în general, starea construcțiilor din vremea sa nu este prea bună. De aceea, Mănăstirea Tazlău va fi reabilitată cât de curând printr-un proiect de finanțare, în parteneriat cu Consiliul Județean Neamț.

„Luând în considerare că aceste zidurile de apărare ale Mănăstirii Tazlău și casa domnească a acesteia au 518 ani, când le privesc e ca și cum aș vedea-o pe bunica și aș fi foarte bucuros dacă aș ști că este în viață, oricât de urâtă ar fi ea fizic. Pentru că spiritual, știind că este în picioare, e o mărturie și atunci îți dă o bucurie extraordinară. Asta încerc să le trasmit și eu celor ce vin aici, celor care, când văd zidurile, la început sunt foarte indignați și spun că-s niște ruine și că-i păcat că arată așa. Atunci, cu ajutorul imaginației, încerc să-i aduc mai aproape și să le povestesc niște lucruri din istoricul mănăstirii și încet, încet, ei încep să le vadă vii. Și sunt bucuroși că este ceea ce este și că se vede”, spune Părintele Pavel, ghidul mănăstirii.