Mândria e închidere faţă de Dumnezeu, e suficienţă de sine şi, ca atare, pricină de sărăcire a existenţei. Nimeni şi nimic nu poate exista numai prin sine. Toate sunt în legătură, în comunicare. Şi numai prin aceasta se ţin. De aceea, mândria e şi pricina dezarmoniei generale; toate merg scârţâind, toate suferă de o boală generală din pricina mândriei. Ele nu se pot rupe de tot una de alta, dar nici nu sunt deplin şi sănătos articulate unele cu altele. O spun aceasta gândindu-mă la creaţiune. Căci Dumnezeu nu suferă în Sine de această dezarmonie, dar suferă pentru suferinţa creaţiunii Sale, a operei Sale. Ea se opune atenţiei Lui şi ca să-L blameze pe El pentru suferinţa de care suferă ca operă a Lui.

Tăgăduirea voinţei proprii e tăgăduirea voinţei opuse voinţei lui Dumnezeu, Care vrea să le ţină pe toate în armonie. Smerenia e mulţumirea cu încadrarea proprie în întregul general, în armonia totului, care ca atare se află şi în armonie cu Dumnezeu .

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 28)