Mândria nu poate sta la un loc cu smerenia, după cum focul nu poate sta la un loc cu apa. Mândria şi invidia lui Cain s-a izbit de smerenia şi curăţia lui Abel. Cine citeşte cartea lui Iov află cum acesta a pierdut sănătatea, averea, copiii şi cum au venit la el prietenii şi soţia îndemnându-l: huleşte pe Dumnezeul tău pentru suferinţa ta. Dar Iov, în smerenia lui, a rostit cuvintele care ne-au rămas îndreptar: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Aceeaşi smerenie o găsim la împăratul David care se ruga: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). „M-am smerit şi m-a mântuit pe mine Domnul!” (Ps. 114, 6), „Inima frântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50).

Întruchiparea smereniei o găsim la Fecioara Maria. Ea ne descoperă că L-a câştigat pe Dumnezeu prin smerenie căci „Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc. 1, 46-48). Dacă Eva a căzut prin mândrie, Fecioara Maria a biruit prin smerenie. Ea a deschis pentru toţi calea smereniei prin Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a smerit până la moarte şi Care ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 28). Întrucât n-avem Învăţător mai mare decât El, pe El să-L ascultăm şi urmăm.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 15-16)