Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L „îndoaie” pe Dumnezeu, adică să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte, spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi. Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la iadul cel mare şi rău, la cel veşnic. Astfel, el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în Rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.

Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, se află şi în afară de sine. Vezi, în Evanghelie scrie că fiul risipitor venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: Merge-voi la tatăl meu. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 174-175)