Mărturia Bisericii Ortodoxe despre Dumnezeiasca Împărtășanie – material realizat sub îndrumarea IPS Ierótheos Vlachos

Documentul acesta a fost depus la Sinodul Bisericii Greciei, care a dispus să fie distribuit ca enciclică în toate eparhiile și parohiile Bisericii Greciei, spre a fi folosit în scopuri pastorale.

În ultima vreme, odată cu apariția noului virus (Covid-19), ne-am confruntat cu situații nemaiîntâlnite, teamă și cutremur căzând asupra „întregii făpturi”. Boala, dimpreună cu moartea ce o urmează în chip firesc, a provocat pe bună dreptate frica de moarte a oamenilor.

Pe de altă parte noi, ca creștini, am încercat o mare durere din pricina închiderii bisericilor, luată ca măsură de precauție, între altele, pentru împiedicarea transmiterii virului ucigaș. Cu toții, clerici și mireni, am suferit încă mai mult de pe urma faptului că nu putem merge în mod liber în sfintele biserici, văzându-le închise și nesăvârșindu-se Dumnezeiasca Liturghie, care este cea mai mare lucrare de pe pământ, fiind „sinod al cerului și al pământului”, trăire a Tainei Întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu.

Cred însă că amândouă aceste situații sunt provizorii. Poate că nu după multă vreme acest nou virus nu va mai fi atât de amenințător, pentru că se vor găsi medicamente de terapie directă sau indirectă și, eventual, vaccinul, așa cum s-a întâmplat cu alte boli contagioase. Dar și închiderea sfintelor biserici va fi provizorie, pentru că foarte curând se va da posibilitatea săvârșirii dumnezeiești liturghii, creștinii vor avea acces liber în biserici să se roage și să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Cred, așadar, că amândouă aceste situații vor fi îndreptate. Ceea ce însă a rănit cel mai mult inima noastră, sensibilitatea noastră eclesiologică, este faptul că unii au contestat centrul Bisericii noastre, care este Trupul și Sângele lui Hristos, pretinzând că prin Trupul și Sângele lui Hristos se transmit viruși și microbi, cu toate că experiența de veacuri a demonstrat exact contrariul.

Și nu ne-au rănit numai cei ce nu merg regulat la Dumnezeiasca Liturghie și nici nu se împărtășesc, care au îndrăznit să necinstească Sfântul Trup al lui Hristos, ci mai mult așa-zișii teologi, care au emis speculații raționale și imaginare asupra acestei mari Taine.

Acest lucru ne-a determinat, pe mine și pe colaboratorii mei, să abordăm cu seriozitate acest subiect. Astfel, împreună cu ei, am alcătuit un text cu titlul „Mărturia Bisericii Ortodoxe despre Dumnezeiasca Împărtășanie” și subtitlul „Luare de poziție față de actualele dispute teologice și consemnare a izvoarelor bisericești despre Dumnezeiasca Împărtășanie”, alcătuit din două părți: „Luarea de poziție față de actualele dispute teologice” și „Tradiția Bisericii Ortodoxe despre Dumnezeiasca Împărtășanie”, plus concluziile.

Aducem la cunoștință poporului credincios această lucrare, pentru a fi combătut un „virus teologic” ce îndrăznește să pătrundă în Biserica noastră, Trupul binecuvântat al lui Hristos, și în Dumnezeiasca Împărtășanie a Trupului și Sângelui lui Hristos.

 

Introducere despre identitatea Bisericii, după învățătura Sfântului Iustin de la Celie

Vom reda în continuare câteva fragmente din scrierea Sfântului Iustin de la Celie, intitulată „Dogmatica: Filosofia Ortodoxă a Adevărului”, întrucât face referire la relația dintre Dumnezeiasca Liturghie, Εuharistie și Biserică. Sfântul Iustin cel Nou scrie:

„Dumnezeiasca Liturghie constituie culmea realismului teandric. Odată cu întruparea Cuvântului, Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu și Omul, a devenit realitatea evidentă, nemuritoare, veșnică a tuturor lumilor și, îndeosebi, a lumilor noastre, ale oamenilor. Cu noi este Hristos: «Cu noi este Dumnezeu/Emanuil», veșnic cu noi este Dumnezeu. Cel mai convingător martor al acestui fapt este Biserica, Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos. Esențială identificare: Biserica în Εuharistie, Euharistia în Biserică. Acolo unde lipsește Dumnezeu-Omul, acolo lipsește și Biserica, lipsește și Euharistia. Tot ce se abate de la acest adevăr constituie erezie, ne-Biserică, anti-Biserică, pseudo-Biserică. Ca Trup al lui Hristos, Biserica este unitatea sobornicească, dar și unitatea sobornicității. Același lucru este valabil și pentru Εuharistie ca Trup al lui Hristos: «că o pâine, un trup suntem cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine» I Corinteni 10:17. Da, «un trup suntem cei mulți», și acest Trup sub un Cap, Dumnezeu-Omul Hristos. Acesta și este motivul pentru care în Εuharistie și în Biserică, Dumnezeu-Omul Hristos este toate în toți, «El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate» Coloseni 1:17.

Nu există decât o singură veste bună pentru neamul omenesc, aceea că Împărtășirea este Sfânta Taină prin care creștinul primește, sub forma pâinii și a vinului, Însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, se unește cu El, primește iertarea păcatelor și făgăduința vieții veșnice[1]...

Această Sfântă Taină, datorită însemnătății ei nemăsurate, constituie esența celei mai importante slujbe creștine, a Dumnezeieștii Liturghii. Pe durata acesteia, pâinea și vinul aduse ca ofrandă se sfințesc și se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos prin invocarea și lucrarea Sfântului Duh.

Orice membru al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, orice creștin ortodox, poate să se apropie de Sfânta Taină a Împărtășirii, de la vârsta prunciei și până la bătrânețe[2].

Dumnezeiescul Sânge al Domnului Iisus Hristos este puterea Dumnezeiesc-omenească care sfințește, curăță, preschimbă, îmbisericește, teandrizează, treimizează și mântuiește. De aceea și Noul Testament este Noul Legământ încheiat prin Sângele Dumnezeu-Omului Hristos. Acest Legământ se extinde euharistic la Trupul Dumnezeiesc-omenesc al Bisericii, unindu-ne prin Sângele Dumnezeiesc-Omenesc, pe noi, oamenii, cu Dumnezeu și întreolaltă, pentru că, unindu-ne cu Dumnezeu-Omul, acest preasfânt Sânge ne unește cu toți oamenii.

Este un fapt incontestabil, adeverit de istorie, că unitatea adevărată, corectă, fără de moarte, a omului cu ceilalți oameni există prin Dumnezeu-Omul Hristos. Dumnezeu este mai aproape de fiecare om decât este omul de sine însuși, este mai aproape de toți oamenii decât sunt ei de ei înșiși. De aceea, fără Dumnezeu-Omul, fără înrudirea de sânge și fără unirea cu El, nu există pentru om unitate cu el însuși și nici cu oamenii din jurul lui. Iar această înrudire de sânge, unirea omului cu omul, se realizează în Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, în Biserică și în mod deosebit de realist și empiric, în Dumnezeiasca Εuharistie, în Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos[3].

Despre această realitate teandrică, de Dumnezeu înțelepțitul Nicolae Cabasila binevestește că „Biserica este întruchipată în Sfintele Taine (Trupul și Sângele lui Hristos) nu în chip simbolic, ci ca mădulare în inimă, ca ramurile în rădăcina plantei și, precum spune Mântuitorul, ca mlădițele de viță”. Pentru că aici nu este vorba numai despre o identitate de nume sau de o simplă asemănare între ele, ci de o identitate de fapt. Pentru că aceste Taine sunt Trupul și Sângele lui Hristos - adevărata mâncare și băutură a Bisericii lui Hristos. Și Biserica, dând spre împărtășire Trupul și Sângele, nu le preface  în trup omenesc, așa cum se întâmplă cu mâncarea omenească, ci ea însăși, Biserica, se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos, și, dacă ar putea cineva să vadă Biserica, în ce măsură s-a unit cu El împărtășindu-se cu Trupul Lui, nu ar putea să vadă nimic altceva decât Trupul Lui. Pentru aceasta și Pavel scrie: «voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte» Ι Corinteni 12:27 [4].

Dacă toate tainele Noului Testament, ale Legământului Dumnezeu-Omului Hristos, și toate tainele Bisericii lui Hristos, ale Biserici lui Dumnezeu-Omul, ar putea fi rezumate într-o singură taină, atunci acea taină ar fi Sfânta Taină a Împărtășirii, a Dumnezeieștii Euharistii. Această taină arată și oferă întreg pe Domnul Iisus Hristos întregii bogății făcătoare de minuni a Persoanei teandrice și a Trupului său teandric, care este Biserica[5].

Mărturia Sfântului Iustin cel Nou reiterează, prin toți Sfinții, identitatea Bisericii Ortodoxe cu Dumnezeiasca Liturghie ca Εuharistie și Împărtășire de Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Biserica nu poate să se tăgăduiască pe sine, pentru că sinele ei este Trupul lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, extins  în veacuri, este cu adevărat în Dumnezeiasca Liturghie și se oferă creștinilor prin Împărtășanie. Dumnezeiasca Liturghie înseamnă credința în existența lui Hristos ca Dumnezeu Cuvântul întrupat, Care se oferă pe Sine celor ce se împărtășesc spre a avea viață în ei.

 

Partea I

Luare de poziție față de disputele teologice actuale și consemnarea izvoarelor bisericești despre Dumnezeiasca Împărtășanie

 

1. Încetarea Dumnezeieștii Liturghii ca act extrem de deșertare de sine din dragoste a Bisericii

Încă dinainte de închiderea bisericilor de către stat, încetarea liturghiei a fost propusă chiar de unii teologi și chiar au existat cazuri ale unor biserici care au fost închise încă dinainte ca Sinodul să ia vreo decizie. Justificarea teologică a opririi liturghiei de către responsabilii acelor biserici a fost dragostea creștină, ca deșertare de sine a Bisericii de însăși sinele ei, Dumnezeiasca Liturghie, pentru a proteja societatea de contaminare.

Printr-o curioasă coincidență, o idee similară a fost publicată în New York Times de către un pastor și profesor protestant, Dr. Esau McCaulley, care în articolul său „Răspunsul creștin la coronavirus: Rămâneți acasă”, scria următoarele:

„Dată fiind însușirea nemaiîntâlnită a coronavirusului de a se răspândi fulgerător, aceasta nu este o întrebare ce se adresează membrilor Bisericii ca indivizi. Pandemia obligă Biserica, în calitate de instituție, să își reconsidere rolul pe durata unei crize. Destule comunități religioase și-au suspendat deja serviciile religioase. „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților Ultimelor Zile” a încetat serviciile religioase la nivel mondial. Temporar, Biserica catolică din Roma și-a închis ermetic porțile. Același lucru s-a petrecut în mare măsură în statul Washington. Cum trebuie să privim aceste lucruri? Își părăsesc oare creștinii răspunderea față de cei în suferință și față de bolnavi?

Unii creștini pot cădea în ispita de a privi înapoi în trecut, care ne devine cu atât viu în vremuri de restriște. Începând cu 250 d.Hr., o epidemie de ciumă, care în perioada de vârf ucidea 5000 de oameni pe zi, a devastat Imperiul Roman. Creștinii au stat la datorie alături de cei în suferință. Crezând că Dumnezeu este atotputernic și mai presus de orice boală, erau dispuși să-i îngrijească pe cei bolnavi, fie și cu prețul vieții lor. Această mărturie i-a câștigat pe mulți la creștinism. Trebuie oare să le urmăm exemplul și să ne adunăm în biserici și să prăznuim în cuvânt și slujire, în ceremonie religioasă, precum și prin împărtășirea din pâine și a vin?

Absența Bisericii, deșertarea ei în sensul propriu, poate să funcționeze ca un simbol al încrederii Bisericii în puterea lui Dumnezeu de a ne întâlni cu omul indiferent de spațiu. Biserica rămâne Biserică fie este în adunare, fie este risipită. Mai mult, indirect, poate să ne amintească faptul că adunarea laolaltă este un dar, pe care foarte ușor îl luăm ca pe ceva de la sine înțeles.

Pe durata epidemiei de SIDA, multe Biserici și-au arătat solidaritatea prin împărtășirea de obște din pâine și vin împreună cu cei contaminați, pentru a arăta că nu există nimic de care să ne temem. Astăzi însă trebuie mai degrabă să ne arătăm solidaritatea prin refuzul împărtășirii (din pâine și vin).

Evanghelia după Ioan consemnează cuvintele lui Iisus adresate Ucenicilor în foișor înainte de moartea Sa. Astfel, în ultima sa cuvântare, le spune că este mai bine pentru ei ca El să plece, pentru ca Duhul Sfânt să vină. Sensul este că pierderea prezenței Lui fizice prin moarte, înviere și înălțare îi va conduce pe Ucenici la o comuniune mai profundă cu Dumnezeu. Cât se poate de paradoxal, este posibil ca absența Bisericii să constituie o extraordinară mărturie a prezenței lui Dumnezeu prin grija creștinilor față de semenul lor”[6].

O asemenea abordare este întru totul consecventă cu mărturisirea de credință protestantă, potrivit căreia Cinstitele Daruri nu sunt Hristos Însuși, ci simboluri create, care, de altfel, nu mai sunt folosite decât de puține confesiuni protestante cu scopul de a comemora lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Pentru creștinul protestant, Biserica nu este Euharistia ca Trup al lui Hristos, nici mântuirea omului nu depinde de participarea sacramentală a credinciosului la cult, deoarece, foarte simplu, toate sunt create. Pentru a folosi cuvintele Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, o asemenea înțelegere a lucrurilor provine de la cineva care nu crede în Biserica necreată. Exact acesta este motivul pentru care, în protestantism, fie stai acasă, fie te afli în sala de lectură a cuvântului lui Dumnezeu, adică în „biserică”, este același lucru. Mai mult, în perioade de epidemie, devine de la sine înțeles că această echivalență dintre cultul individual și cel colectiv înclină cu totul în favoarea celui dintâi, de vreme ce un asemenea demers este definit drept dragoste creștină ce urmărește să evite transmiterea bolilor.

Revenind, îndemnul de oprire a liturghiei înțeles ca dragoste jertfelnică a Bisericii provine și din convingerea că Dumnezeiasca Împărtășanie transmite stricăciunea și boala. Premisele teologice ale convingerii că Dumnezeiasca Împărtășanie poate fi factor de transmitere a bolilor se bazează pe concepția generală a acestor teologi despre fire-natură (φύσις), creată sau necreată, ca fiind un lucru constrângător, necesar pentru supraviețuirea individuală. Citim adesea în textele acestora că Dumnezeu, ca persoană, se eliberează de firea Sa, iar în ce privește omul, că ajungerea la o existență autentică presupune în ieșirea din firea sa, întrucât  firea constituie un lucru lipsit de libertate, cu orientare impersonală către supraviețuirea individualistă. Dată fiind subaprecierea firii și a însușirilor firești ca lucruri necesare pentru supraviețuirea individuală Dumnezeiasca Împărtășanie este asemănată cu comuniunea persoanelor, prezentată în opoziție cu supraviețuirea firii individuale. Chiar și Dumnezeu ca persoană Se eliberează de caracterul constrângător al firii Sale. Tocmai această desconsiderare a firii, chiar și a celei dumnezeiești, face ca Cinstitele Daruri să fie interpretate ca posibili factori ai unor influențe contagioase, coruptibile, virale. În sprijinul acestei interpretări teologice se aduce faptul că până și cei ce se împărtășesc suferă moarte biologică, la fel ca toți ceilalți oameni.

Înțelegerea Împărtășaniei ca o comuniune a persoanelor în opoziție cu firea constrângătoare, ce conduce doar la supraviețuire, face să fie considerat ca inexistent harul sfințitor ce purcede din Pâinea euharistică. Exact aici, în această abordare, găsim identitatea totală acestei viziuni cu protestantismul. Așa cum protestanții nu acceptă prezența după fire a lui Dumnezeu în Cinstitele Daruri, la fel și susținătorii unei comuniuni a persoanelor în Dumnezeiasca Împărtășanie, a lui Dumnezeu și a omului, Îl golesc pe Cuvântul întrupat de cele două firi ale Sale, deoarece, pentru ei, Pâinea euharistică nu este Trupul lui Hristos, ci simbolul comuniunii persoanelor. Apoi, dată fiind subestimarea prin definiție a firii și a însușirilor firești, ca lucruri constrângătoare pentru autarhia lor individualistă, firile lui Hristos se separă în mod absolut și astfel nu mai există loc pentru energia îndumnezeitoare a Cinstitelor Daruri. Așa că, foarte firesc, se ajunge la acceptarea ideii că Dumnezeiasca Împărtășanie poate transmite viruși și stricăciune.

În plus, atunci când Dumnezeiasca Împărtășanie constituie doar un semn sau simbol al comuniunii persoanelor, a lui Dumnezeu și a oamenilor, atunci devine de la sine înțeleasă echivalarea formulărilor de genul „mă rog acasă” cu „particip la slujbele din biserică”, deoarece, în această optică, importanță are comuniunea persoanelor, nu împărtășirea de energia îndumnezeitoare a Pâinii euharistice.

Pentru creștinul ortodox, Trupul și Sângele lui Hristos nu pot constitui factor de contaminare și moarte, pentru că Domnul Vieții nu transmite stricăciunea și moartea. Întocmai cum firea omenească a lui Hristos revela energia Dumnezeiască de viață făcătoare în timpul minunilor, la fel și Pâinea euharistică lucrează sfințirea oamenilor.

Dumnezeiescul har are o îndoită lucrare asupra Cinstitelor Daruri. Harul face ca Cinstitele Daruri să fie sfințitoare, ca unele ce lucrează sfințirea după alegerea fiecăruia. Scrie în acest sens Sfântul Nicolae Cabasila:

„Se spune că harul lucrează întru îndoit chip în Cinstitele Daruri: într-unul prin care se sfințesc ele însele și într-altul prin care harul ne sfințește pe noi, printr-însele. Când e vorba despre cel dintâi chip, adică de lucrarea Darurilor, nimic din slăbiciunile omenești nu o poate împiedica, ci, așa precum sfințirea lor de către Domnul nu este lucrarea virtuții omului, tot așa nu poate fi întru nimic oprită din pricina păcatelor omenești. Însă, al doilea chip de lucrare a harului, adică sfințirea credincioșilor, cere neapărat și râvna (sau conducerea) noastră înșine; de aceea poate să fie împiedicată de reaua noastră voință. Căci harul ne sfințește prin sfintele Daruri, numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire; însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce nici un câștig, ci dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă”[7].

Modul în care Sfântul Nicolae Cabasila tâlcuiește Cinstitele Daruri se află în acord cu învățătura despre schimbul de însușiri ale firilor în persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Firea omenească și firea Dumnezeiască a lui Hristos fac schimb de însușiri în persoana Cuvântului întrupat. Trupul lui Iisus Hristos, chiar dacă înainte de Înviere era stricăcios, prin Înviere a lepădat stricăciunea și moartea și revarsă deplinătatea energiei necreate a Dumnezeirii. Trupul lui Hristos este de viață făcător și lucrează cele ale Dumnezeirii nu prin el însuși, ci datorită unirii celor două firi. În același mod, energia Dumnezeirii purcede din Pâinea euharistică. În felul acesta, Pâinea euharistică este de viață făcătoare. Se sfințește Pâinea și devine sfințitoare ca Trup al lui Hristos.

Legat de aceasta, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Căci au rămas, și după unire, firile neamestecate, iar însușirile acestora nevătămate. Trupul Domnului însă s-a îmbogățit cu energiile dumnezeiești în virtutea unirii preacurate cu Cuvântul, adică după ipostas, fără să sufere vreo pierdere însușirile cele firești. Căci nu lucrează cele dumnezeiești în virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvântului unit cu el, Cuvântul arătându-și prin el propria lui energie. Căci fierul înroșit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul. Așadar, trupul era muritor prin el însuși, dar dătător de viață din cauza unirii după ipostas cu Cuvântul”[8].

În Evanghelii, Iisus Hristos tămăduiește bolnavi prin atingerea trupească prin care se manifestă energia necreată a Dumnezeirii Sale. În Evanghelia după Marcu citim: „Și un lepros a venit la El, rugându-L și îngenunchind și zicând: De voiești, poți să mă curățești. Și făcându-I-se Milă, a întins mâna și S-a atins de el și i-a zis: Voiesc, curățește-te!” Marcu 1: 40-41.

Tot legat de aceasta, Sfântul Maxim scrie: „Căci aceasta a spus-o ca să învețe că El nu este doar Dumnezeu, nici om simplu, nici Dumnezeu lucrând deosebit prin cele netrupești, nici om lucrând deosebit după socotința sa, ci Dumnezeu întrupat și înomenit în mod desăvârșit pentru noi, Același lucrând deodată dumnezeiește și omenește. Căci nu Se afla Mântuitorul lucrător numai prin cuvânt și prin porunci dumnezeiești în învierea morților și vindecarea a toată boala și neputința, ci luând ca împreună lucrător la acestea sfântul Lui Trup. Făcea acestea pe de o parte prin Dumnezeiasca Lui poruncă, dar era de viață făcător prin atingerea Trupului unit cu El după ipostas, ca să-l arate și pe acesta putând să dea viață prin lucrarea Lui ființială, căreia îi slujea atingerea, glasul și toate cele asemenea. Așa Și-a arătat energiile Lui firești (ale lui Hristos, compus din amândouă), păstrate în mod desăvârșit: pe cea a Dumnezeirii Lui prin porunca Lui a toate făcătoare și pe cea a umanității Lui prin atingere, unite desăvârșit prin legătura lăuntrică și prin întrepătrundere (perihoreză)”[9].

Pâinea euharistică lucrează precum lucrează Trupul făcător de viață al lui Hristos. Punând în legătură textul Sfântului Maxim Mărturisitorul și al Sfântului Ioan Damaschin în contextul discuției despre Cinstitele Daruri, așa cum face Sfântul Nicolae Cabasila, înțelegem identitatea Bisericii cu Trupul lui Hristos celui viu, izvor al înDumnezeirii și sfințirii sufletului și trupului.

 

2. Solicitarea de încetare a Dumnezeieștii Liturghii, ca demers reformator și modernizator, după modelele celorlalte confesiuni creștine

Se întreabă unii jurnaliști fără prea multă pregătire teologică sau chiar atei, de ce nu se reformează, în sfârșit, Biserica Ortodoxă și nu oprește Dumnezeiasca Liturghie pe perioada pandemiei, după modelul Vaticanului și al celorlalte confesiuni protestante. Răspunsul este cât se poate de clar: nici Vaticanul, nici confesiunile creștine nu consideră Biserica ca fiind deopotrivă necreată și creată, așa cum este Însuși Cuvântul întrupat. Pentru romano-catolici, Dumnezeiescul har este creat, în timp ce protestanții nu acceptă o prezență reală a lui Hristos în Cinstitele Daruri. Astfel, Cinstitele Daruri, acolo unde există, constituie doar realități create.

Dimpotrivă, în Biserica Ortodoxă, după cum spune Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „Dumnezeu, în nesfârșita Sa iubire, ne-a unit din nou cu Biserica Sa în persoana lui Hristos. Intrând în Biserica necreată, venim la Hristos, intrăm în ceea ce este necreat. Cu alte cuvinte, suntem chemați și noi, credincioșii, să devenim necreați după har, să devenim părtași lucrărilor necreate ale lui Dumnezeu, să intrăm în taina Dumnezeirii, să depășim cugetul nostru lumesc, să murim după omul cel vechi și să devenim însuflați de Dumnezeu. Atunci când trăim în Biserică, Îl trăim pe Hristos. Acesta este un subiect foarte fin, nu îl putem înțelege. Numai Duhul Sfânt ne poate învăța...

Biserica și Hristos sunt una. Trupul Bisericii se hrănește, se sfințește, trăiește cu Hristos. El este Domnul, atotputernic, atotcunoscător, pretutindenea prezent și Care pe toate le împlinește, sprijinitorul nostru, prietenul nostru, fratele nostru. El este A și Ω, începutul și sfârșitul, baza, totul. Fără Hristos, Biserica nu există. Mirele este Hristos, iar mireasă, fiecare suflet în parte”[10].

În consecință, liturghia este identitatea existențială a ortodocșilor. Viața creștinului ortodox se manifestă prin viața în Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos Se revelează în liturghie.

Hotărârea Sinodului Bisericii Greciei și a celorlalte Biserici de a nu opri Dumnezeiasca Liturghie reprezintă mărturisirea faptului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu celui viu. Încetarea Dumnezeieștii Liturghii echivalează cu încetarea credinței că Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. În definitiv, statul are o altă percepție asupra lucrurilor.

În diferite alte perioade de pandemii, întrucât întregul societății credea în Iisus Hristos, gândul de a înceta sfintele slujbe era de neconceput. Și acest lucru, în ciuda faptului că oamenii erau perfect conștienți de modul în care se transmite boala contagioasă.

În acest sens, să menționăm ciuma din Serres (Grecia), din 1642, care a secerat 12 000 de morți în această regiune în mai puțin de un an[11]. Informații despre ciumă sunt date în cronica lui Papa-Sinadinόs[12], un preot cărturar, care în cele din urmă și-a părăsit turma de frica bolii.

Scriitorul H. Vouroutzídis, în referirile sale la cronica lui Papa-Sinadinόs, scrie: „Prin cuvântul «fugă», Papa-Sinadinόs înțelege îndepărtarea de bună voie de enoriașii săi, ca să scape de ciumă, pe care o numește «mânia lui Dumnezeu, și dacă cineva fuge din calea ei, scapă», spre deosebire de alți preoți ai preoți ai Mitropoliei de Serres, care nu numai că au rămas alături de enoriașii lor, dar, punându-și viața în pericol, au săvârșit slujba îngropării pentru victimele ciumei. Papa-Sinadinόs îi amintește pe preoții care nu și-au părăsit enoriașii: părintele Ezechiel Sinaitul și pe părintele Gheorghe Kyriazís, care în cele din urmă au fost loviți de ciumă; pe părinții Gherákos și Bátzis Komnianákis, care îi îngropau pe cei morți, dar care nu s-au îmbolnăvit[13] (...). «Cronicarul» nostru, în 1641, se află în orașul Serres, (...) admiră jertfirea de sine a preoților care au stat alături de turma creștină la vremea necazului, iar printre aceștia îi amintește pe Părintele Gherákos, «care a făcut slujbe de înmormântare în toată cetatea». Papa-Sinadinόs îl laudă, spunând: «și bine a făcut celor sărmani, căci este o bună milostenie», însă el însuși, speriat de ciumă și, cel mai probabil, izolat în casa sa, în loc să poarte răspunderile concetățeanului de aceeași credință și mai ales ale preotului ortodox, Papa-Sinadinόs se întreabă: «Dar dacă murea Papa-Gherákos, atunci ce s-ar fi ales de copiii lui minori, de vreme ce nu avea de nici unele?»[14].

De asemenea, semnificativă în acest sens este ciuma din Kerkyra din 1629. Lavrentie S. Vrokínis, în cartea sa Despre litaniile anuale cu sfintele moaște ale Sfântului Spiridon și despre asediul din 1716 scrie legat de aceasta: „Litania de Florii cu moaștele Sfântului se săvârșește întru pomenirea izbăvirii prin minune a insulei de ciuma ucigătoare, din pricina căreia a fost serios pusă în primejdie viața tuturor locuitorilor acesteia în lunile octombrie și noiembrie ale anului 1629 (...), când această boală aducătoare de moarte făcea ravagii în toate insulele Mării Ionice și în toată Italia, de unde s-a transmis și în insula noastră... Cu toate măsurile profilactice foarte severe, pe care le-a luat administrația locală atunci pentru oprirea bolii, cheltuind mii de ducați pentru nevoile ce se impuneau, începând din ziua aceea în continuu mureau oameni. Tot poporul alerga la Biserica Sfântului Spiridon, cerându-i Sfântului cu lacrimi, prin mijlocirile lui către Cel Preaînalt, să păzească insula de acea boală aducătoare de moarte, care s-a limitat la numai 60 de oameni care au murit, fiind atinși de boală la început. Povestește istoricul Marmarás, care a trăit în acea vreme, că mulțime de bolnavi, văzându-l în vedenie pe Sfântul care le făgăduia că vor scăpa, au scăpat, și că în nopțile în care orașul era sub urgia bolii, se vedea lumină deasupra bisericii Sfântului, în chip de făclie, pe care în continuu o vedeau străjerii de noapte. Puțin câte puțin, a scăzut numărul bolnavilor până în ziua de Florii, când a încetat cu totul boala și nu a mai murit nimeni, nici nu s-a mai îmbolnăvit. De aceea, în ziua de Florii a acelui an, s-a făcut litanie în afara bisericii cu moaștele Sfântului la cererea autorităților locale, adică a sindicilor, care au adunat, după spusele istoricului Marmarás, 5000 de ducați, pentru înfrumusețarea bisericii Sfântului și, prin memorii adresate administratorilor venețieni ai insulei, au obținut un decret, cu data de 21 iunie 1630, prin care s-a hotărât ca în fiecare an să se facă litanie cu moaștele Sfântului în ziua de Florii”[15].

În fața fricii de moarte, orice stratificare socială se anula de la sine – bogați și săraci deveneau una la litaniile Sfinților și în rugăciunea pentru salvarea de la moarte: „Spre deosebire de ceremoniile cu caracter politic, cele care erau legate de evenimente neprevăzute promovau ideea unității și a înfățișării înaintea lui Dumnezeu a tuturor membrilor societății ca un singur trup. Ceea ce însă trebuie subliniat este diferența de structură între o litanie care se făcea când epidemia se afla în plină evoluție și o litanie care se organiza ca urmare a izbăvirii de aceasta. În primul caz, afișarea ierarhiei sociale devenea secundară, dând loc unei împreună-mergeri, asemenea unui pelerinaj (...). Desigur, realitatea diferențelor sociale nu era cu totul absentă, însă rugăciunea în comun pentru intervenția Dumnezeiască tindea să le acopere. Dimpotrivă, atunci când aceste manifestări aveau loc după terminarea unei molime sau când, din același motiv, erau consacrate anual, tipicul se schimba cu totul”[16].

La fel de impresionant este și faptul că litaniile aveau loc prin organizarea și la ordinul autorităților publice: „În Kerkyra, de exemplu, în 1630, o hotărâre a consiliului orașului prevedea impunerea unei amenzi de 20 de ducați conducătorilor comunităților creștine (ortodoxe și catolice) în cazul refuzului lor de a participa la litania cu moaștele Sfântului Spiridon, care avea loc în comemorarea izbăvirii orașului de primejdia bolii. Itinerariul pe care îl parcurgeau credincioșii în urma trupului Sfântului cuprindea aproape toate zona cu clădiri a orașului, punând astfel în chip simbolic întreaga localitate urbană sub protecția Sfântului, fiind de față toți reprezentanții societății locale”[17]. Toate cazurile de mai sus dau mărturie despre credința creștinilor că Domnul oricărei făpturi create este Iisus Hristos, singurul care are putere deplină asupra vieții creștinilor.

Unii scriitori creștini au afirmat că ciuma din secolul al III-lea din Imperiul Roman a arătat autenticul ethos creștin, deoarece creștinii de atunci erau dispuși să-și asume boala și moartea pentru a-i ajuta pe semenii lor, câtă vreme, în accepțiunea actuală, care exprimă un ethos anticreștin, participarea oamenilor la slujbe ar răspândi moartea, deoarece este un factor de contaminare. Din nefericire, această interpretare are la bază premise foarte superficiale. Creștinii din secolul al III-lea, care îi îngrijeau pe bolnavi, deși cunoșteau, desigur, modul cum se transmite ciuma, în cele din urmă îmbolnăvindu-se și ei ca unii ce îi îngrijeau pe bolnavi, aveau familii și trăiau printre oameni. În logica teologilor de azi, acești oameni care îi îngrijeau pe bolnavi săvârșeau un delict, pentru că ajutorarea bolnavilor constituia o bombă biologică pentru înseși familiile celor ce îngrijeau, ca și pentru mediul lor apropiat. În aceeași logică – o, blasfemie! – însuși Marele Vasilie săvârșea un delict atunci când îi săruta pe leproși, pentru că ar fi putut să transmită lepra celor din mediul său apropiat, de vreme ce s-ar fi putut molipsi el însuși.

Textul lui Eusebiu la Cezareii, care descrie purtarea creștinilor ce se aduceau jertfă vie pentru fiecare bolnav, face referire la praznicul Paștelui. Ciuma a apărut în perioada Paștelui, după ce avusese loc o prigoană sălbatică împotriva creștinilor, care însă au continuat să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie și să dobândească pacea în Hristos. Textul spune limpede că creștinii țineau totdeauna sărbătorile, atât în timpul prigoanelor, cât și al ciumei, iar sărbătoarea înseamnă săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, care constituie sărbătoarea sărbătorilor.

Eusebiu scrie că Sfântul Dionisie al Alexandriei, „din nou, în timpul praznicului Paștelui, s-a adresat turmei sale prin epistole din Alexandria, ca din exil... Apoi, întrucât războiul a fost urmat de epidemie și, apropiindu-se praznicul, comunică cu frații printr-o epistolă în care descrie pătimirile aduse de această nenorocire. «Pe de o parte, celorlalți oameni, dată fiind situația aceasta, nu li se pare că este vreme potrivită pentru praznic (...), peste tot bocete, toți se tânguiesc, iar în oraș se aud gemete din pricina mulțimii muribunzilor și a celor care în fiecare zi se sting. Cu adevărat, așa cum s-a scris despre întâii-născuți ai Egiptului, la fel și acum s-a făcut strigăt mare, pentru că nu există casă în care să nu fie mort... Cumplite au fost și evenimentele de mai înainte. Ne-au prigonit cumplit și am fost dați la moarte, dar și atunci am ținut sărbătorile (vrea să spun, ca și acum, în perioada ciumei), și fiecare loc unde am suferit necazul – ogor, pustietate, corabie, casă de oaspeți, închisoare – a devenit pentru noi un locaș de prăznuire, însă cea mai plină de bucurie sărbătoare dintre toate sărbătorile au săvârșit-o mucenicii cei desăvârșiți, veselindu-se în cer. După acestea au venit războiul și foametea, pe care le-am suferit alături de păgâni, apoi s-a ivit această boală, lucru pentru ei mai înfricoșător decât orice frică și mai cumplit decât orice nenorocire și, așa cum a spus un scriitor de-al lor, acesta a fost un lucru unic și mai presus de orice așteptare; pentru noi însă nu a fost atât de cumplită, ci a însemnat o nevoință și o încercare, nu mai mică decât oricare alta. (...)

Cei mai mulți dintre frații noștri, disprețuind primejdia pentru ei înșiși și dăruindu-se unii altora din dragoste de frați peste măsură, îi cercetau pe bolnavi fără să-și ia măsuri de precauție, slujind strălucit, îngrijindu-i pe aceștia în Hristos, murind cu bucurie împreună cu ei, molipsindu-se și ei de aceeași pătimire și lăsând să se reverse asupra lor boala de la aproapele și primind în ei  durerile de bunăvoie. Mulți, după ce i-au îngrijit și i-au vindecat pe alții, au murit ei înșiși, luând asupra lor moartea. (...)

Așadar, cei mai desăvârșiți dintre frații noștri au plecat astfel din viață, unii preoți, alții diaconi sau mireni, primind mare laudă, căci prin acest fel de moarte, provocată de multa lor evlavie și credința puternică, se consideră că nu se deosebesc întru nimic de mucenici. Strângeau la piept trupurile sfinților, le curățau ochii, le închideau gura, îi purtau pe umeri și se îngrijeau de toate cele după rânduială; îi atingeau, îi îmbrățișau, îi găteau de îngropăciune, spălându-i și îmbrăcându-i, apoi, la scurtă vreme, sufereau și ei aceeași boală, și totdeauna cei ce rămâneau în viață urmau celor dinaintea lor. Cât despre păgâni, făceau exact contrariul, se îndepărtau și îi evitau pe cei dragi ai lor, îndată ce erau vătămați de boală, îi aruncau pe jumătate morți pe drumuri și îi aruncau pe morți neîngropați, ca pe niște gunoaie, evitând contaminarea și moartea, de care însă nu era ușor să scape, oricâte tertipuri ar fi folosit”[18]».

Dumnezeiasca Liturghie în Biserica Ortodoxă nu poate fi oprită. Dumnezeiasca Liturghie constituie credința creștinilor că Iisus Hristos este Domnul întregii creații.

Primul comunicat al Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, referitor la săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii duminicile în intervalul 7-8 a.m., avertizând în același timp că trebuie să se păstreze o distanță față de grupurile vulnerabile și de orice bolnav, a arătat clar că Biserica Greciei a luat în serios datele științifice.

În sfârșit, consimțământul Sinodului Permanent față de ordinul statului de a se sluji Dumnezeiasca Liturghie doar cu clericii dă mărturie despre faptul că Biserica ia în serios datele științifice, care consideră necesară evitarea aglomerărilor de oameni, dar în același timp dă mărturie despre pronia Bisericii, ca să nu fie blasfemiat Numele lui Iisus Hristos și al creștinilor, considerați purtători ai morții în societatea seculară, și, în sfârșit, dă mărturie despre refuzul Bisericii de a funcționa ca o facțiune politică dispusă să provoace tendințe rebele în poporul elen.

 

3. Critica comunicatului Sinodului și mărturia episcopilor și clericilor, potrivit căreia Dumnezeiasca Împărtășanie nu transmite boli contagioase

Pornind de la folosirea sfințitei lingurițe, a procovățului și a sfințitelor vase, s-a iscat o amplă discuție despre transmiterea bolilor contagioase. Astfel, având ca punct de plecare concepția că Cinstitele Daruri constituie materiale ale firii stricăcioase și căzute, s-a vorbit despre monofiziți și monofizitism în contextul dumnezeieștii Împărtășanii. Au afirmat unii că este monofizitism a afirma că Dumnezeiasca Împărtășanie nu transmite boli contagioase, pentru că, astfel, s-ar trece cu vederea firea coruptibilă a Pâinii euharistice. Potrivit acestor critici ai comunicatului Sfântului Sinod, faptul că pâinea este supusă stricăciunii înseamnă că transmite bolile contagioase. Carevasăzică, pentru aceștia, dacă cineva afirmă că Pâinea euharistică nu transmite boli contagioase echivalează cu a o considera ca fiind exclusiv din Dumnezeiasca fire, de unde rezultă și monofizitismul despre care vorbesc.

Este o realitate faptul că cei mai mulți clerici au fost martori ai alterării exterioare a Pâinii euharistice, cum ar fi, de pildă, în cazul Pâinii dumnezeieștii Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite sau al Pâinii din Joia Mare, care se păstrează în chivotul de pe Sfânta Masă a fiecărei biserici pentru a fi împărtășiți cei ce au nevoie în intervale când nu are loc Dumnezeiasca Liturghie. Faptul că Pâinea euharistică se poate strica dă mărturie în chip vădit despre ipostasul material al acesteia. Cu toate acestea însă, de vreme ce Pâinea euharistică este cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, este cu neputință să constituie factor de răspândire a bolilor contagioase. Pâinea Vieții nu poate fi un vehicul al morții și stricăciunii. Schimbul de însușiri ale firilor în persoana Cuvântului întrupat ajută la înțelegerea acestui lucru. Așa cum, înainte de Înviere, Trupul Domnului, deși supus pătimirii, era făcător de viață, la fel și Pâinea euharistică, ca Trup al lui Hristos, este creată, dar în același timp plină de energiile necreate ale Dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Dincolo de acestea, există zeci de mărturii de la liturghisitori ce se află în viață sau trecuți la Domnul, care au consumat Dumnezeiasca Împărtășanie fie după oameni cu boli extrem de contagioase, fie având în ea organisme vii (insecte etc.), care în mod accidental au intrat în Sfântul Potir. Toate aceste mărturii adeveresc Dumnezeiescul har ce lucrează în Pâinea euharistică ca înlăturând orice coruptibilitate.

De asemenea, o ilustrare a celor de mai sus este comentariul Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 32 al Sinodului Quinisext, potrivit căruia, dacă Cinstitele Daruri sunt alterate, fie este vorba de alterări fizice, fie de cele provenite de la mici vietăți, iar acest lucru este constatat înainte de sfințire, atunci pâinea și vinul sunt înlocuite și sunt aruncate în loc curat. Dimpotrivă, dacă sunt constatate alterări, fie fizice, fie de altă natură, la Pâinea euharistică după sfințire (de pildă, la Pâinea dumnezeieștii Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite sau la Pâinea din Joia Mare), atunci Pâinea euharistică se usucă și se consumă cu vin dulce, fără a se arunca nimic. Este evidentă credința Bisericii în Cinstitele Daruri ca fiind Însuși Trupul și Sângele lui Hristos, credință din care și decurge practica consumării Potirului în orice situație.

Alte chestiuni care s-au discutat au fost: modul în care se face Împărtășania, adică prin linguriță, posibila transmitere a bolii prin procovăț, moduri alternative de administrare a dumnezeieștii Împărtășanii etc. Întreaga discuție cu privire la ce anume transmite sau nu transmite boala, în contextul modului de administrare a Împărtășaniei, nu este altceva decât o disecare scolastică a problemei și nu poate conduce decât la un impas. Domnul Vieții iconomisește pentru fiecare dintre noi ce ni se va întâmpla și ce nu ni se va întâmpla, cine se va molipsi, dacă se va molipsi și când se va molipsi. Creștinul nu poate să se comporte ca un nevrotic, cu reacții compulsive și obsesii legate de microbi față de cea mai mare minune a creației, față de însăși întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, care înnoiește universul și îl face pe om de același trup și sânge cu El.

În rugăciunile de cerere către diferiți sfinți pentru izbăvirea de ciumă, de boală etc., există mărturia Bisericii că Iisus Hristos este Domnul Vieții și al morții. După cuvintele lui Hristos Însuși, orice fir de păr din capul omului este în grija lui Dumnezeu. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, creștinul face voia lui Dumnezeu, iar în toate celelalte se încrede în desăvârșita bunătate a Domnului, care lucrează la mântuirea fiecăruia în modul cel mai bun.

Sinodul Bisericii Greciei, asemeni Sinoadelor celorlalte Biserici, a stabilit o serie de măsuri preventive pentru creștini și pentru grupurile vulnerabile. Au făcut acest lucru cu încredere în datele științifice, de vreme ce și progresul științific, atunci când este folosit corect, reprezintă un dar al lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Biserica nu poate să înceteze de a mai sluji. Dumnezeiasca Liturghie, care pentru un scurt interval se impune a fi slujită cu ușile închise, nu încetează de a fi deschisă pentru toată lumea.

Rugăciunea de după sfințirea Cinstitelor Daruri la Dumnezeiasca Liturghie a Marelui Vasilie sintetizează modul de ființare a Bisericii: „Încă ne rugăm Ție, pomenește, Doamne, sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câștigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, și o împacă pe dânsa, și sfânt locașul acesta până la sfârșitul veacului. Pomenește, Doamne, pe cei ce Ți-au adus Ție aceste Daruri și de la care și prin care și pentru care au fost aduse acestea. Pomenește, Doamne, pe cei care aduc roade și fac bine în sfintele Tale biserici și își aduc aminte de cei săraci. Răsplătește-le lor cu bogatele și cereștile Tale daruri. Dăruiește-le lor cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Adu-ți aminte, Doamne, de cei din pustie și din munți și din peșteri și din crăpăturile pământului. Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce, în feciorie, în evlavie, în înfrânare și în viață cinstită viețuiesc. Pomenește, Doamne, pe cârmuitorii pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței; veghează asupra capului lor în ziua de război, întărește brațul lor, înalță dreapta lor, întărește stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruiește lor adâncă și statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta și pentru tot poporul Tău ca, în liniștea lor, viață pașnică și netulburată să viețuim, în toată cucernicia și curăția. Pomenește, Doamne, toată cârmuirea și pe frații noștri cei din dregătorii și toată oastea; pe cei buni în bunătate îi păzește, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomenește, Doamne, poporul care stă înainte și pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici și-i miluiește pe dânșii și pe noi, după mulțimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace și unire la păzește; pe prunci îi crește, tinerețile le călăuzește, bătrânețile le întărește, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiți îi adună, pe cei rătăciți îi întoarce și-i unește cu sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică. Pe cei bântuiți de duhuri necurate îi slobozește; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer împreună călătorește, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiți îi izbăvește, pe cei bolnavi îi tămăduiește. Adu-Ți aminte, Doamne, și de cei ce sunt în judecăți, în închisori, în prigoniri, în amară robie și în orice fel de necaz, nevoie și strâmtorare. Adu-Ți aminte, Doamne, și de toți cei ce au trebuință de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc și de cei ce ne urăsc pe noi, și de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânșii. Adu-Ți aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, și de tot poporul Tău și peste toți revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Și pe cei pe care nu i-am pomenit din neștiință sau din uitare, Tu însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce știi pe fiecare din pântecel maicii lui. Că tu ești, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforați, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuți tuturor toate le fii, Cel ce știi pe fiecare și cererea lui, casa și trebuința lui. Apără, Doamne, orașul/satul acesta și țara aceasta și toate orașele și satele de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri și de războiul cel dintre noi”.

Sfântul Grigorie Palama îl numește monofizit pe Varlaam, întrucât nu acceptă existența lucrării necreate mântuitoare asupra făpturilor create. Varlaam este monofizit, deoarece consideră că Dumnezeiescul har este creat, așa că singura fire pe care o acceptă este firea creată, atât a făpturilor create, cât și a harului. Sfântul Grigorie recurge la Sfântul Maxim și la Părinții Bisericii pentru a demonstra că energia este manifestare a oricărei existențe. În consecință, întrucât Hristos este deopotrivă Dumnezeu și om, de aceea lucrează atât dumnezeiește, cât și omenește. Prin urmare, Hristos are două energii, necreată și creată. Îi scrie Sfântul Grigorie Palama lui Varlaam: „«Să nu fie!», spune, «căci una este esența lui Dumnezeu, necreată și fără de început, însă orice energie a lui este creată». Câtă lipsă de evlavie, pentru că, fie Dumnezeu nu are energii firești și esențiale, și ateu este cel ce spune aceasta (cu adevărat, spune clar acest lucru, că nu există Dumnezeu, pentru că Sfinții Părinți spun limpede, după cuvântul Dumnezeiescului Maxim, că nici nu este, nici nu se cunoaște o fire fără de energia ei esențială), fie, deci, nu există energii dumnezeiești esențiale și firești, așa că, prin urmare, nici Dumnezeu nu există, sau, dacă există energii dumnezeiești, firești și esențiale, sunt create, prin urmare creată va fi și esența lui Dumnezeu care le are, de vreme ce esența și firea, ale cărei energii firești și esențiale sunt create, rezultă că și ea însăși este și se cunoaște ca fiind creată. Spune-mi acum: de unde am cunoscut că Hristos există în două energii și firi, dacă nu sunt necreate și firești energiile lui Dumnezeu?”[19].

Sfântul Grigorie îl acuză pe Varlaam că, socotind a fi creată orice energie a lui Dumnezeu, se dovedește a fi luptător împotriva lui Hristos, întrucât anulează Dumnezeirea lui Hristos și energia care purcede din această Dumnezeire. Varlaam mai este și monofizit și idolatru al firii create, întrucât se închină doar firii omenești a lui Hristos și Îl golește de Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu: „Prin aceste inovații, acest nefericit, nesocotește nu numai firea Dumnezeiască, ci și sălășluirea în trup a Mântuitorului și, dorind să fie acuzator al creștinilor, s-a scos pe sine în afara pliromei binecredincioase a creștinilor, dovedindu-se, prin cuvintele sale, a fi monofizit și chiar unul mai rău decât oricare dintre cei care s-au arătat până la el”[20]. 

Consecințele gândirii varlaamite sunt evidente și în ce privește Pâinea euharistică. Acceptarea faptului că Pâinea euharistică poate transmite boli o face să fie exclusiv creată și, mai multă, supusă stricăciunii. Anulează energia necreată care purcede din Trupul Cuvântului întrupat și îl face idolatru al creației și al stricăciunii pe oricine crede în transmiterea stricăciunii prin Trupul înviat al Domnului. Prin urmare, monofiziți nu sunt cei care cred că Pâinea euharistică nu transmite boli. Dimpotrivă, din păcate, monofiziți și idolatri ai stricăciunii sunt toți cei care cred că Pâinea Vieții poate să fie aducătoare de stricăciune.

În partea a doua vor fi citate texte ale Sfinților Părinți care argumentează cele ce au fost afirmate până acum.

(Textul integral îl puteți găsi în atașament)

 

[1] Ἁγίου Ἰουστίνου τοῦ Τσέλιε [Πόποβιτς], Δογματική: Ὀρθόδοξη Φιλοσοφία τῆς Ἀλήθειας, Μετάφραση: Α. Η. Γεωργόπουλος, Ἐπιμέλεια: Π. Α. Ὑφαντῆς – Μ. Βελιτζανίδης, Ἱερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου: Ἅγιον Ὄρος 2019, p. 731.

[2] Ibidem, p. 732.

[3] Ibidem, p. 733.

[4] Ibidem, pp. 735-736.

[5] Ibidem, p. 736.

[6] Esau McCaulley, “The Christian Response to the Coronavirus: Stay Home”, The New York Times

14/03/2020, https://www.nytimes.com/2020/03/14/opinion/coronavirus-church-close.html

[7] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii liturghii, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor 19973 (format digital), p. 50.

[8] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1943, p. 115.

[9] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Scrieri și Epistole hristologice și duhovnicești, „Tomosul dogmatic trimis în Cipru diaconului Marin”, traducere din grecește , introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 81, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1990, pp. 225-226.

[10] Ἁγίου Πορφυρίου Καυσοκαλυβίτου, Βίος καί Λόγοι, Ἱερά Μονή Χρυσοπηγῆς, Χανιά 2003, pp. 198-199.

[11] Χ. Βουρουτζίδης, «Ἡ Ὀρθόδοξη Ὁμολογία τοῦ Ἱερέα καί χατζή-οἰκονόμου τῆς Ἱερᾶς Μητροπόλεως Σερρῶν Παπα-Συναδινοῦ», Σερραϊκά Χρονικά Σύγγραμμα-Περιοδικόν, τόμος 19ος, Ἱστορική καί Λαογραφική Ἑταιρία Σερρῶν – Μελενίκου: Αθήνα 2019, p. 119.

[12] P. Odorico (ed.), Conseils et mémoires de Synadinos, prêtre de Serrès en Macédoine (XVIIe siecle), Editions de l’ Association “Pierre Belon”, Paris 1996.

[13] Χ. Βουρουτζίδης, «Ἡ Ὀρθόδοξη Ὁμολογία τοῦ Ἱερέα καί χατζή-οἰκονόμου τῆς Ἱερᾶς Μητροπόλεως

Σερρῶν Παπα-Συναδινοῦ”, Σερραϊκά Χρονικά Σύγγραμμα-Περιοδικόν, τόμος 19ος, Ἱστορική καί Λαογραφική Ἑταιρία Σερρῶν – Μελενίκου: Ἀθήνα 2019, pp. 123-124.

[14] Ibidem, p. 120.

[15] Λ. Σ. Βροκίνης, Περί τῶν ἐτησίως τελουμένων ἐν Κερκύρᾳ Λιτανειῶν τοῦ θ. λειψάνου τοῦ Ἁγίου

Σπυρίδωνος καί τῆς ἐν ἔτει 1716 πολιορκίας τῆς Κερκύρας Ἱστορική Ἐπιτομή / Ἐξ ἐκδεδομένων καί

ἀνεκδότων ἐγγράφων ἐρανισθεῖσα ὑπό Λαυρεντίου Σ. Βροκίνη., Ἔκδοσις Δευτέρα Ἐν Κερκύρᾳ: Τυπογραφεῖον «Ἑρμῆς» 1893, pp. 9-10.

[16] Ἀ. Κωνσταντινίδου, Οἱ ἐπιδημίες τῆς πανώλης στά Ἰόνια Νησιά (17ος-18ος αἱ.), Διδακτορική Διατριβή, Ἐθνικό καί Καποδιστριακό Πανεπιστήμιο Ἀθηνῶν, Σχολή Φιλοσοφική, Τμῆμα Ἱστορίας καί Ἀρχαιολογίας 2003, p. 312.

[17] Ibidem.

[18] Εὐσεβίου Καισαρείας, Ἐκκλησιαστικῆς Ἱστορίας, Βίβλος Ζ ΕΠΕ ΚΑ΄, ΕΠΕ 30, Κείμενον-Μετάφρασις-Σχόλια Παναγιώτη Χρήστου, Πατερικαί Ἐκδόσεις «Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς» Θεσσαλονίκη 1978, pp. 55-61.

[19] Ἁγίου Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Ὑπέρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων, 3.3, Π. Κ. Χρήστου, Γρηγορίου Παλαμᾶ Συγγράμματα, Τόμος Α΄, Θεσσαλονίκη 1988., p. 685.

[20] Ibidem, pp. 685-686.

De la același autor

Ultimele din categorie