Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiți oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puțini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceștia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdității vieții contemporane. Aceștia sunt nemângâiați în amărăciunea lor; sforțările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinși și pentru a-și concentra mintea la ceea ce este mai important.

Mulți sunt înclinați să caracterizeze epoca noastră a fi post-creștină. Însă eu, personal, în limitele cunoștințelor mele de istorie universală și creștină, sunt convins că, în dimensiunile sale autentice, creștinismul nu a fost primit niciodată așa cum se cuvine de către masele largi. Multe state s-au pretins a fi „creștine” și popoarele lor au purtat masca evlaviei, „având doar înfățișarea dreptei credințe” (II Timotei 3, 5), dar au dus și duc un mod de viață păgân. Oricât ar fi de curios, dar chiar aceste state țin de veacuri o mare parte a lumii în menghina de fier a robiei, iar în ultimii ani au învăluit lumea cu norul tenebros al așteptării focului apocaliptic: „Iar cerurile de acum și pământul sunt ținute... și păstrate pentru focul din ziua Judecății și a pieirii oamenilor necredincioși” (II Petru 3, 7; Luca 21, 34-35).

În această criză contemporană a creștinismului, în masele de oameni ești pe deplin îndreptățit să observi revolta firească a conștiinței împotriva acelor perversități la care a fost supusă învățătura evanghelică. Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creștine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să și pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 62)