Medicii și asistentele – îngeri și arhangheli în halate albe

Medicii de pretutindeni și de la noi au demonstrat, în aceste vremuri, că lucrarea lor nu este o simplă meserie, ci o vocație și un răspuns fidel la chemarea adresată lor de către Doctorul și Tămăduitorul ultim al tuturor. Am putea spune că ei s-au făcut asemănători, oarecum, lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, Cel Ce este Stăpânul vieții și al morții, pe cea dintâi întărindu-o, pe cea din urmă întârziindu-o.

Pandemia care zguduie lumea ne-a arătat și continuă să ne arate vulnerabilitatea condiției umane. În față suferinței, ba chiar a morții, nu mai contează că suntem femei sau bărbați, ba nici chiar copii, tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, oameni simpli sau demnitari. Ne arată că suntem egali, iar ceea ce face diferența este noblețea caracterului și demnitatea vieții. O vorbă înțeleaptă spune că eroii nu se întâlnesc doar pe câmpurile de luptă, ci și pe patul de spital, în suferință.

În lume și mai ales la noi, epidemia de coronavirus descoperă slăbiciunile sistemelor medicale care au fost îngenuncheate, pe rând. La noi, sistemul medical era periodic și repetitiv „declarat” prioritar, din patru în patru ani – iar apoi imediat uitat, ca și alte instituții fundamentale ale Statului. Este un eroism faptul că, dincolo de subfinanțarea periodică, el a educat și a oferit societății românești oameni de o profundă vocație, de o înaltă cultură și pregătire și de un umanism înalt. Pentru că a sluji aproapele înseamnă a împlini porunca iubirii creștine: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum v-am iubit eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Și tot Domnul Hristos ne încredințează că nu există dragoste mai mare decât a-ți da viața pentru aproapele tău (Ioan 15, 13).

În „cazul Suceava”, „bomba epidemiologică” a cărei numărătoare inversă s-a declanșat cu efecte încă imprevizibile, dar dramatice, slujirea și jertfelnicia medicilor, asistentelor medicale și a întregului personal medical și ajutător este o astfel de dovadă sublimă a iubirii de aproapele. Cu riscul de a-și periclita propria sănătate și propria viață – și, ce este mai dureros, sănătatea și viața celor dragi – în gărzi interminabile și infernale, aruncați într-o luptă nedreaptă, fără armele elementare și în fața unui dușman viclean și necruțător, ei au stat la patul și la căpătâiul bolnavilor. Iar unii dintre cei de care s-au despărțit au fost chiar soții sau părinții lor.

Pentru acest motiv, Biserica i-a iubit și i-a primit, dintotdeauna, în sânul ei cald, ca pe unii ce, alături de preoți – părinții noștri sufletești – sunt tămăduitorii trupurilor noastre. Și le-a acordat, dintotdeauna, cinstea pe care au meritat-o, considerându-i a fi „mâna întinsă a lui Dumnezeu asupra lumii”. Dumnezeu lucrează și în mod direct, nemijlocit, prin minuni și vindecări miraculoase dar, cel mai adesea, El lucrează printr-un semen de-al nostru: un educator sau învățător de vocație, un preot cu chemare, un medic pătruns deplin și conștient de jurământul pe care l-a depus: acela de a lupta pentru salvarea lumii.

Medicii de pretutindeni și de la noi au demonstrat, în aceste vremuri, că lucrarea lor nu este o simplă meserie, ci o vocație și un răspuns fidel la chemarea adresată lor de către Doctorul și Tămăduitorul ultim al tuturor. Am putea spune că ei s-au făcut asemănători, oarecum, lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, Cel Ce este Stăpânul vieții și al morții, pe cea dintâi întărindu-o, pe cea din urmă întârziindu-o.

Sfântul Porfirie (1906-1991) a fost unul dintre sfinții contemporani nouă. S-a adăugat cetei aleșilor lui Dumnezeu în anul 1991 și a fost trecut între sfinți în anul 2013. A trăit și a slujit 33 de ani în Paraclisul Spitalului din centrul Atenei. Când și-a simțit sfârșitul aproape, s-a dus în Sfântul Munte Athos, „Muntele nevoințelor și al sfințeniei”, dorul și iubirea vieții sale. În timpul celor 33 de ani, cât a slujit în spital, a fost cunoscut pentru harismele sale, una dintre ele fiind cea a cunoașterii celei lăuntrice și a înainte-vederii, încât nu puține au fost cazurile în care medicii, înainte de a face o operație, îl consultau și îi cereau sfatul și rugăciunea. Atât în timpul vieții, dar mai ales după mutarea sa între sfinții lui Dumnezeu, a devenit cunoscut ca un cald ascultător al rugăciunilor celor aflați în suferință și vindecător de cancer. 

Pentru Sfântul Porfirie, boala este un semn al îndepărtării de Dumnezeu, iar calea redobândirii sănătății este reîntoarcerea la El pentru că, spunea Sfântul Părinte: „Hristos e totul. Bucuria, viața, lumina cea adevărată care-l veselește pe om și-l face să zboare, să-i privească pe toți, să sufere pentru toți, să-i dorească pe toți, împreună cu el, aproape de Hristos. Departe de Hristos nu e decât mâhnire, melancolie, furie, supărare, amintiri ale loviturilor vieții, ale presiunilor și greutăților de tot felul. Doar de acestea avem parte fără Hristos. Orbecăim încoace și-ncolo și nu ne oprim nicăieri. Oriunde Îl aflăm pe El, fie și într-o peșteră, ne oprim și zăbovim acolo și ne temem să plecăm, ca nu cumva să-L pierdem.  Hristos este totul. E izvorul vieții, al bucuriei[1].

Din tinerețe, Sfântul Porfirie a cerut de la Dumnezeu să îi dea cancer pentru ca, prin suferința sa, să șteargă o parte din greșelile și fărădelegile lumii. Cancerul său îl socotea o dovadă a iubirii lui Hristos căci, spunea Bătrânul, „simt boala ca iubire a lui Hristos”. Era o „vizită dumnezeiască”, o dovadă a „înaltei pedagogii divine”.

Iar calea redobândirii sănătății, nu doar trupești, ci integrale a ființei umane în integritatea alcătuirii sau a constituției sale – trup și suflet –, o constituia întoarcerea la Dumnezeu. În boală sau în suferință, spunea el, adevăratul medicament pentru cel suferind este deplina încredere în Dumnezeu: „Atunci când ne predăm lui Hristos, se liniștește organismul nostru duhovnicesc, având drept rezultat funcționarea fiziologică a tuturor organelor. Toate sunt influențate. Ne facem bine, încetăm să suferim. Chiar și având cancer, dacă îl lăsăm pe acesta în seama lui Dumnezeu și astfel sufletul nostru se liniștește, harul dumnezeiesc poate ca prin această liniștire să lucreze tămăduirea cancerului și a celorlalte”[2].

Ba chiar și atunci când a fost întrebat de ce nu s-a descoperit un medicament împotriva cancerului, el a răspuns că, prin această suferință, se umple Raiul de sfinți, pentru că, în absența ei, atunci când omului îi merge bine, el trăiește străin și contrar lui Dumnezeu.  „Medicamentul ce ar putea răpune cancerul – spunea Sfântul Porfirie – este foarte ușor; doctorii se întâlnesc zilnic și discută despre el, mai-mai că-l au în fața ochilor – văd eu asta, prin Harul lui Dumnezeu –, dar Domnul nu-l descoperă fiindcă, în ultimii ani, datorită acestei boli, s-a umplut Raiul![3].

El însuși, fiind în suferință, îi îndemna pe ucenicii săi să nu ceară, așa cum făcuse el, o boală atât de grea. Iar pentru el, să nu se roage să se facă bine, ci să devină bun.

În perioada în care a slujit în capela spitalului a cuprins în dragostea sa, la măsura iubirii divine, pe toți cei care, prin harul lui Dumnezeu, lucrau la vindecarea semenilor lor. Pentru el, medicii și asistentele medicale, dar și toți ceilalți ostenitori erau îngeri în halate albe care, în chip văzut sau tainic, lucrează și veghează la vindecarea aproapelui și la tămăduirea lumii. Pentru Sfântul Porfirie, Spitalul era o „biserică a iubirii lui Dumnezeu”; medicii și asistentele erau îngerii în halate albe, iar surorile medicale sau infirmierele – „surori ale iubirii”, surori ale milei”.

Iar cuvintele sale, arătând prețuirea lui specială pentru aceștia, sunt dintre cele mai frumoase pe care le păstrează credința noastră creștină și care merită să fie rostite, cu și mai multă reverență, în vremurile de încercare pe care le trăim: „Îi iubeam pe toți, mă durea pentru toți, mă mișcau toate. Aceasta mi-o dăduse dumnezeiescul har. Vedeam asistentele cu ținuta lor albă, ca niște îngeri înveșmântați în alb, coborând la biserică, și lăcrimam când le vedeam. Le iubeam mult pe asistente. Iar când vedeam o soră medicală în uniformă, mă gândeam că este soră a milei, soră a iubirii, care merge să slujească în biserica iubirii lui Dumnezeu, adică în spital, să slujească celor bolnavi, fraților. Îngerul, îngerul alb. Câte lucruri trecem cu vederea!”[4].

 

[1]Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, traducere din limba greacă de Prof. Drd. Sorina Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, f.a., p. 18

[2] Ne vorbește Părintele Porfirie, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Biserica Ortodoxă, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 375

[3] Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări..., p. 88

[4] Ibidem, p. 99.

De la același autor

Ultimele din categorie