Metallica. Dar ce „fel de monstru”?

Toți se așteptau să vadă că și în sfera privată aceste „legende ale rock-ului” sunt niște tipi duri, teribiliști, „cool”. Documentarul surprinde însă aspecte care au cam șocat pe fanii Metallica și pe toți cei care cunoșteau muzica lor.

Kim Ung-Yong, supranumit „copilul-minune” și „omul cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă de pe pământ”, fost cercetător la NASA, a ales să se retragă, încă tânăr fiind, în țara sa natală, Coreea de Sud, la o facultate din provincie, ca profesor. Edificator este modul în care își justifică gestul neașteptat pentru un om ce avea o carieră extrem de promițătoare în față: „Poți avea o capacitate intelectuală mare, poți fi genial la matematică și să ai abilități lingvistice de necontestat, dacă eșuezi la capitolul inteligență emoțională, dacă nu iubești și nu te iubește nimeni, nimic nu mai contează. Am fost sus, acolo unde majoritatea oamenilor vor să ajungă. Nu e nimic acolo. E pustiu. Întoarceți-vă la lucrurile simple”. Această declarație, alături de anumite gesturi și decizii ale unor celebrități m-au determinat să scriu și despre această chemare a firescului din fiecare. Prin fire, înțelegând ceea ce a sădit Dumnezeu în om, iar nu ceea ce aleg oamenii să facă în virtutea „firii căzute” – cea de după păcatul săvârșit de protopărinții Adam și Eva.

Primul caz la care mă opresc este Metallica, un grup de heavy-metal din SUA, o adevărată legendă printre rockeri. La sugestia cuiva, am urmărit pe Netflix documentarul „Metallica: Some Kind of Monster” („Metallica: un fel de monstru”), lansat în 2004. N-am regretat, deși nu l-aș recomanda oricui, sunt și imagini care pot sminti. Dar eu, personal, am căutat să găsesc în imaginile surprinse din viața intimă a membrilor trupei acele frământări și căutări de ordin spiritual. Sau, pur și simplu, de factură umană.

Toți se așteptau să vadă că și în sfera privată aceste „legende ale rock-ului” sunt niște tipi duri, teribiliști, „cool”. Documentarul surprinde însă aspecte care au cam șocat pe fanii Metallica și pe toți cei care cunoșteau muzica lor. Un lucru surprinzător, de exemplu, este faptul că membrii trupei angajaseră, încă de la începutul anului 2001, pe Phil Towle, un psihoterapeut care să-i ajute să gestioneze relațiile tensionate dintre ei. Și, cu destule poticneli, ce-i drept, chiar fac terapie, deși prezența camerelor de filmat constituie și o ispită ca „să ne certăm și să ne dăm mari”.

Probleme au nu doar în componenta relațională, ci și în viața personală. Dar și aici aleg să lucreze. După un timp, James Hetfield, solistul trupei, „s-a internat la un centru de dezintoxicare pentru a-și trata dependența de alcool și alte vicii nedeclarate”. Colegul său, Lars Ulrich, comentează gestul: „Din cauza depresiei provocate de alcool îi era foarte greu să vorbească sincer, fără să se ascundă în spatele unei scuze precum alcoolul care îi dă o falsă impresie de putere, o confirmare a faptului că e solistul Metallica”. Și Kirk Hammett, chitaristul, apare în anumite secvențe vorbind despre lupta cu diferite vicii: „Se împlinesc doi ani de când fac surf. Mi-a înlocuit multe obiceiuri negative. Am încetat să mă mai droghez și am început să beau mai puțin alcool”. În rezolvarea problemelor, la sfatul psihoterapeutului, Lars este îndemnat să discute și cu cei doi foști membri ai trupei, Dave Mustaine (fondatorul trupei Megadeth) și Jason Newsted (fondatorul trupei Echobrain). „Dacă mă simt vinovat? Da, mă simt (...) Am fost conștient de faptul că te-am rănit” – îi spune Ulrich lui Dave Mustaine. Iar acesta din urmă vine cu o replică și mai neașteptată: „(Mă întrebi dacă) Aș vrea să fie iar 1982, iar voi să-mi spuneți: Dave, trebuie să te duci la Alcoolicii Anonimi? Da. Aș da orice pentru această șansă”. Vă așteptați la un astfel de dialog între două vedete care au scris istorie în muzica heavy-metal?

La începutul documentarului vedem cum cei de la Metallica închiriază un studio pentru a înregistra noul lor album, dar și ca „să trăim spartan, simplu”. La un moment dat și-au asumat și o misiune/ viziune („mission statement”) în care se spune, între altele: „Ne-am adunat să producem albumul vieții. De-a lungul drumului nostru colectiv și individual, uneori prin durere și conflict, am descoperit ce înseamnă familia”. Cei doi lideri ai trupei, James Hetfield și Lars Ulrich, apar în mai multe secvențe alături de soțiile lor și de copii. Lars, soț și tată a doi copii, se apucă și de pictat, gândindu-se la ceea ce va fi după Metallica. După șase luni de tratament la dezintoxicare, James transmite trupei prin Kirk „că familia e prioritatea lui, deocamdată, și că are nevoie de timp să stea cu familia lui înainte să se întoarcă la cealaltă familie – adică la noi”. Apoi, același James scrie și o scrisoare publică în care se regăsește acest adevărat strigăt: „aleg să trăiesc”!

Abia la 14 luni de la începerea filmărilor pentru documentarul de care vorbim, James se alătură din nou formației sale, cu o regulă autoimpusă: să lucreze în studio doar de la ora 12 la ora 16. Imaginea de tip dur a vocalistului Metallica se prăbușește cu totul în ochii fanilor, când permite să fie filmat cum asistă la ora de balet a fetiței sale, pe care apoi o îmbrățișează ca un tată fericit. James Hetfield: „Mă străduiesc din greu să fiu un soț și un tată cât se poate de bun. Și să fiu un om cât mai bun. Nu vreau să pierd nimic din ceea ce am. Știu că totul ar putea dispărea cândva. Asta e viața. Am renăscut total. Privesc viața cu alți ochi și... Băutura și celelalte prostii de care mă țineam erau foarte previzibile și plictisitoare. Eu căutam ceva palpitant. Dar rezultatul era mereu același. Mă trezeam a doua zi într-un pat, fără să știu cine e persoana de lângă mine, beat, mahmur peste poate, și aveam și un concert de ținut. Rezultatul era mereu același. Acum, viața e palpitantă. Nu știi ce urmează să se întâmple când ești lucid și trăiești în prezent”. Apoi se deschide și mai mult, explicând care este una dintre cauzele problemelor sale: „Părinții mei s-au despărțit când aveam 12-13 ani. Mama a murit când aveam 16 ani. Am crezut că singurul lucru care îmi rămăsese era muzica. Obsesia mea de a ține totul sub control e cauzată de frica mea de a nu fi abandonat. Mi-e teamă să mă atașez de oameni. Nu știu cum s-o fac”.

Dar James se mai confruntă și cu un alt „monstru”: furia. Pușcăriașilor aflați în Penitenciarul San Quentin din statul California le mărturisește: „Furia e un sentiment cu care m-am luptat toată viața. Dacă nu aveam muzica în viața mea, era posibil să fiu și eu aici... sau mort. Iar eu... prefer să fiu în viață”. De altfel, noul album realizat în timpul documentarului va primi numele de „St. Anger” („sfânta mânie”) descrisă drept „o furie sănătoasă”, una care „să nu mă controleze”.

În 2014 apare și o continuare a acestui documentar, un fel de recapitulare a primului episod și o evaluare a impactului acestuia la public. În acest al doilea episod, James Hetfield explică titlul „Some Kind of Monster”: „Când ego-ul scapă de sub control, apare un soi de monstru”. Cel mai lipsit de egoism se declară (iar documentarul confirmă acest lucru) chitaristul Kirk Hammett: „Nu sunt o persoană egoistă. De fapt, mi-am petrecut o mare parte din timp încercând să-mi micșorez orgoliul cât mai mult. E parte din credința mea. Încerc să fiu un exemplu de altruism pentru ceilalți”. Când dorește să se liniștească, Kirk se retrage în mijlocul naturii, la ferma lui din Carolina de Nord, „fără stres și fără nimeni și nimic care să-mi aducă aminte de trupă. Văd realitatea așa cum este”.

A nu se înțelege greșit: articolul nu este nicidecum o pledoarie pentru Metallica și cele descrise mai sus nu-i recomandă pe membrii trupei ca fiind modele de urmat. Am vrut doar să punctez că și astfel de oameni aflați pe culmile gloriei au frământări și preocupări firești, înțelegând că nu au, de fapt, nimic dacă nu au pace, bună înțelegere, libertate față de vicii și, mai ales, o familie în sensul deplin al cuvântului. La intrarea în studioul în care înregistrau, membrii trupei au pus la un moment dat mesajul: „Intrarea e credința”. Eu mă rog ca, la un moment dat, să și afle credința. Credința cea adevărată.

De la același autor

Ultimele din categorie