În vremea aceea, pe când era Iisus într-una dintre cetăți, iată, un om plin de lepră, văzând pe Iisus, a căzut cu fața la pământ și I s-a rugat zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești! Și întinzând El mâna, S-a atins de lepros, zicând: Voiesc, curățește-te! Și îndată s-a dus lepra de pe el. Iar Iisus i-a poruncit să nu spună nimănui: Ci, mergând, arată-te preotului și, pentru curățirea ta, du jertfă precum a orânduit Moise, spre mărturie lor. Dar și mai mult se răspândea vestea despre El și mari mulțimi se adunau ca să-L asculte și să se vindece de bolile lor. Dar El pleca în locuri pustii și Se ruga. (Luca 5, 12-16) (Marți în săptămâna a 19-a după Rusalii)

Pericopa evanghelică din această marți debutează cu o localizare neclară. Ceea ce urmează a se povesti nu e important din perspectiva locului minunii pentru că poate fi oriunde, în schimb vindecarea minunată este importantă ca eveniment pentru fiecare creștin. De aceea, Evanghelistul spune că Iisus Se afla într-una dintre cetăți, unde a întâlnit un bolnav de lepră. Acesta nu a stat prea mult pe gânduri și nici nu se pare că și-a fabricat un discurs de îmbunare a Domnului sau de captare a bunăvoinței. Pur și simplu, în fața Fiului lui Dumnezeu a căzut cu fața la pământ sau am putea spune în limbajul de azi, cu îndrăzneală, că a făcut o metanie. Iar rugămintea lui e scurtă, clară, fără ocolișuri: „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești”. Iar Hristos i-a întins mâna, l-a ridicat fără jenă că se atinge de un om contaminat cu un flagel imposibil de vindecat la acea vreme și răspunde: „Voiesc, fii curățat!”. 

Acest dialog scurt e important pentru noi, cei de azi, fiindcă revelează clar ceea ce Iisus spunea altădată: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile...” (Matei 6,7), fiindcă Dumnezeu știe dinainte de ce avem nevoie. Desigur, aceasta nu înseamnă că desființăm tradiția rugăciunilor și a ritualurilor răsăritene, nici practica rugăciunii neîncetate venită de la monahi, ci că rugăciunea de cerere e ascultată de Dumnezeu în acel moment în care e săvârșită, nu mai târziu. Faptul că rugăciunea poate fi scurtă și simplă nu influențează pe Cel ce ascultă fiindcă esențialul este ca ea să vină din inimă.

Vindecarea dumnezeiască pentru o boală aproape incurabilă vine fără așteptare. Dar Domnul, ca și cu alte ocazii, refuză să atragă atenția prin acest miracol nemaivăzut. Ceea ce îi cere, la rândul Său, leprosului vindecat este să nu schimbe uzanțele epocii. Potrivit legii lui Moise dacă se curăța un bolnav de lepră trebuia să meargă la un preot de la templu, care avea și o funcție asociată medicului. Iar acesta constata curățirea și emitea un act prin care leprosul se putea întoarce în comunitate, fiind declarat curat. Mântuitorul îl îndeamnă pe leprosul vindecat să facă întocmai. Să meargă, iar primind autentificarea de la preot să aducă jertfa de curățire la templu așa cum cerea legea lui Moise. Aici Iisus poate părea tipicar, deși știm că Domnul a nesocotit tradiția spălării mâinilor înainte de masă sau pe cea a păzirii sabatului. Dar în acest context, Hristos îi cere celui vindecat să respecte porunca pentru că prin aceasta se aduce mulțumire lui Dumnezeu. Nu cere recunoștință pentru Sine fiindcă știe că oamenii cad mult prea des în capcana de a idolatriza o persoană înțeleaptă sau capabilă pe care o pot întâlni. Hristos nu cere mulțumire pentru Sine ca om, ci pentru Dumnezeu Care face minunea. Se știe cum altădată, celui care era demonizat în Gadara, după vindecare, Iisus i-a spus să rămână acasă și să propovăduiască tuturor cât bine i-a făcut lui Dumnezeu (Luca 8, 39).

O probă în plus că Hristos caută să învețe pe oameni slăvirea lui Dumnezeu o constituie versetul final. Desigur, Domnul e Fiul lui Dumnezeu, însă nu Se făcuse încă vădit tuturor la momentul când propovăduia în Țara Sfântă. Tocmai de aceea, după ce mulțimile se adunau, Îl ascultau și se vindecau de bolile lor, Mântuitorul Se retrage în locuri pustii și se roagă. Hristos nu e interesat de faimă, rating, publicitate, așa cum se întâmplă azi cu mulți. Sursa puterii Sale vindecătoare este rugăciunea către Dumnezeu, spre care ne îndeamnă pe toți.