Minunea icoanei Maicii Domnului din biserica Seminarului de la Socola (1854)

La începutul anului 1854 o minune a Maicii Domnului zguduia Iașul. Icoana Sfintei Fecioare din catapeteasma bisericii Seminarului a început să izvorască lacrimi.

S-a întâmplat de mai multe ori, timp de câteva luni, timp în care au venit mulți pelerini, iar martori extrem de credibili, exteriori școlii, au confirmat minunea. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, la vremea aceea în vârstă de 32 de ani, profesor al Seminarului și martor ocular al acestor fapte a așezat în scris, după aproape 40 de ani, cele întâmplate atunci, socotindu-le ca o prevestire a Maicii Domnului a decăderii ce a cuprins Seminarul „Veniamin” până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Iată relatarea episcopului Melchisedec și interpretările sale la anul 1890:

„Aceasta s-a întâmplat în anul 1854, iarna, la începutul lunii lui februarie. Eu eram atunci profesor în Seminarul de la Socola, în vârstă de 32 de ani. Eu, până atunci, priveam cu indiferenţă zvonurile despre icoanele care plângeau; le consideram mai mult ca pe nişte legende populare, izvorâte din marea stimă a poporului ortodox către sfintele icoane; nu îndrăzneam nici să le combat, nici să le afirm. Dar următorul fapt istoric, ce îndată îl voi nara, a întărit în mine pentru totdeauna convingerea că sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, că sunt icoane care cu adevărat a timpurea lăcrimează, ca şi omul scârbit de vreo mare întristare, şi anume prevăzând nişte mari nenorociri ce ameninţă pe adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii Lui pe pământ. Iată faptul:

La 1 februarie, anul menţionat, în ziua Sfântului Martir Trifon, după săvârşirea serviciului divin în biserica seminarului, paracliserul vine la ieromonahul Isaia, care era atunci şi ecleziarh şi catihet, iar în urmă a fost episcop la Roman, şi îi spune cu naivitate şi spaimă: «Ce să fie, oare, că plânge icoana Maicii Domnului din biserică?». Părintele Isaia a primit deocamdată vorbele tânărului ca o naivitate obişnuită; dar, după ce a văzut seriozitatea afirmaţiei, s-a dus însuşi la biserică şi a văzut urmele lacrimilor curse din ochii icoanei. Dar îşi zise: poate să fie stropi de agheasmă, căci în ziua aceea, fiind întâi a lunii, se făcuse după obicei sfinţirea apei, cu care se stropeşte biserica. Şterse deci bine icoana cu un prosop, dar icoana din nou a început a slobozi lacrimi din ochi, care apoi se lăsau în jos în două şiroaie.

Ecleziarhul, uimit până la spaimă de ceea ce văzuse, s-a grăbit a comunica aceasta egumenului, Preasfinţitului Filaret Scriban, rectorul Seminarului, care s-a dus în biserică să vadă şi el ceea ce i se spunea. Uitându-se la icoană, a văzut şi el şiroaiele de lacrimi, ce curseseră pe icoană din amândoi ochii; a verificat bine icoana din toate părţile, a poruncit să o şteargă bine şi s-a dus singur în cafas şi în clopotniţă să vadă, nu este cineva ascuns acolo, care să arunce apă pe icoană, spre a simula lăcrimarea, dar n-a găsit pe nimeni. Apoi, ieşind din biserică, a luat la sine cheia şi a ţinut-o până seara, la vremea Vecerniei. În acest timp, vestea despre lăcrimarea sfintei icoane s-a răspândit la toţi profesorii şi elevii din seminar. Toţi s-au grăbit a se duce la timpul slujbei să vadă acea minune şi, în adevăr, icoana din nou s-a găsit cu şiroaie de lacrimi, ceea ce nu a mai lăsat nimănui îndoială despre minune, şi toţi au asistat uimiţi la paraclisul ce s-a cântat în cinstea Maicii Domnului cu acea ocazie.

Vestea s-a răspândit în Iaşi şi în împrejurimile mănăstirii despre miraculoasa lăcrimare a icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Socola şi au început a curge credincioşii, spre a-şi depune la sfânta icoană rugăciunile lor şi a cere mila ei şi ajutorul ceresc. Acestea s-au urmat în curgere de trei luni: februarie, martie şi aprilie. Icoana însă lăcrima periodic, aşa că la puţini din cei ce veneau să se închine sfintei icoane şi să vadă minunea li se nimerea să vadă chiar momentul lăcrimării, ci cei mai mulţi vedeau numai şiroaiele uscate din lacrimile ce curseseră din ochi până la marginea de jos a icoanei şi se mărgineau numai a cere o bucăţică de bumbac udat de acele sfinte lacrimi, ce curseseră de pe icoană, spre păstrare în casele lor, ca amintire pentru acest mare semn dumnezeiesc. Voi aminti aici câteva cazuri frapante, de unde se vede că persoane foarte însemnate s-au învrednicit a vedea această minune cu ochii lor.

Când s-a răspândit în Iaşi vestea despre lăcrimarea icoanei, evenimentul acesta era obiect de conversaţie prin toate casele şi fiecare se silea să-l explice după sentimentele credincioase sau necredincioase de care erau însufleţiţi în chestiunile religioase. Unii, cei mai învăţaţi, negreşit, presupuneau că aceasta ar fi o farsă a călugărilor din Socola, care ar fi fabricat această minune prin mijloace artificiale, ca iezuiţii despre care sunt scrise atâtea, ca despre meşteri de a fabrica minuni cu icoanele, spre a aţâţa credulitatea poporului. Un învăţat profesor şi director al Liceului din Iaşi voia să explice acest fenomen prin asemănare cu clanţa uşii sale, care iarna, deşi ar fi în casă, totuşi îngheaţă prin contactul cu aerul cald de afară; alţii ziceau că fenomenul s-a putut întâmpla din cauza unui ciot ce se vede în dosul icoanei, mai jos de figura obrazului icoanei, că prin acel ciot ar fi putut să străbată umezelile din aer şi să iasă la faţa icoanei şi alte explicaţii absurde de felul acesta. Ministrul de culte de atunci, D. Ralet, la întrebarea ce i se adresase despre minunea de la Socola, a răspuns în derâdere: «Am poruncit să nu mai lăcrimeze acea icoană! ».[…]

Cu toate aceste îndoieli şi nedumeriri, provenite din necredinţă şi din lipsa totală a pietăţii creştine ortodoxe şi necorespunzătoare nici ştiinţei, nici credinţei creştine ortodoxe, multe persoane serioase, chiar şi din neortodocşi, n-au încetat a se informa la faţa locului prin propria lor vedere şi auzire despre minune. […]

Observăm în treacăt că această sfântă icoană nu este vreo icoană antică, care să fi avut istoria ei seculară şi legendară. Ea datează de pe la anul 1830, când toată biserica şi Mănăstirea Socola s-au reînnoit după arderea totală întâmplată cu ocuparea oştilor ruseşti din anul 1828; în acea mănăstire fusese instalat spitalul soldaţilor răniţi şi bolnavi şi, din ne-ngrijire, totul devenise pradă focului. Mănăstirea s-a restabilit înainte de retragerea oştirilor ruseşti. Eu am cunoscut pe zugravul ce zugrăvise biserica înainte de deschiderea seminarului în anul 1834. El era român, venea la biserică la Socola, era om de o statură mică, îmbrăcat ca neguţătorii de atunci, cu anteriu cu giubea şi cu şapcă în cap; el a murit pe la anul 1836.

După dorinţa ieşenilor, sfânta icoană a fost dusă în curgerea verii cu mare procesiune de la Socola în Iaşi şi aşezată în Biserica Domnească a Sfântului Nicolae, unde a stat pe un loc înadins pregătit dinaintea icoanei Maicii Domnului din catapeteasma bisericii, spre vederea şi închinarea creştinilor, care se adunau acolo la rugăciune în mare număr şi unde o vizitau şi heterodocşii şi necredincioşii. Acolo a stat sfânta icoană până toamna când iarăşi s-a readus la Mănăstirea Socola cu aceeaşi mare paradă bisericească şi creştinească.[…]

Închei, adresând umila mea rugăciune către Sfânta Născătoare de Dumnezeu pentru ţara şi Biserica Română, scumpa mea patrie, pe care o iubesc ca şi pe mine însumi, căci ea mi-a dat fiinţa: «Nu vom tăcea niciodată noi, nevrednicii, a vesti puterile tale, Născătoare de Dumnezeu, că de nu ai fi stătut tu rugându-te pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu mântuieşti pe robii tăi, pururi, din toate nevoile» (Troparul al II-lea al Paraclisului Maicii Domnului).”[1]

Odată cu mutarea Seminarului de la Socola în Iași, icoana a fost adusă la loc de cinste, în noua Catedrală Mitropolitană din Iași, unde se află până astăzi.

Icoana Maicii Domnului din Catedrala Mitropolitană - de peste 125 de ani protectoare a credincioșilor (galerie FOTO)

(Episcopul Melchisedec ŞtefănescuTratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Orthodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România orthodoxă, București, 1890, pp. 28-41)

De la același autor

Ultimele din categorie