Am tot fost întrebată despre recomandări de cărți bune pentru copii și care să îi determine pe aceștia să mai citească, să mai uite de telefon. Bun lucru este și de folos. Însă alături de această întrebare plus justificata mâhnire că nu mai citesc copiii din ziua de astăzi, au prins gustul telefonului ori al tabletei și nu mai pun mâna pe o carte, aș dori și eu timid să întreb: părinții acestor copii mai citesc? Mai trăiește în ei pasiunea lecturii? De cât timp nu au mai petrecut timp cu o carte în mâini? Știu că nu avem timp, că standardele unei lumi lustruite nu ne mai lasă răgaz pentru suflet sau spirit cultural, mai ales în familiile cu mulți copii. Însă realmente vorbind, dacă ne dorim cu adevărat, se pot „fura” câteva minute, mai multe sau mai puține, pentru lectură. Și atât de mult hrănește duhul! Atât de mult odihnește sufletul, chiar și psihicul, să te cufunzi în paginile unei cărți parcă mult mai calde decât display-ul unui smartphone, să atingi parcă sufletul autorului, un suflet viu, precum al tău, respirând suflare de viață încă de la întâia deschidere a copertei.

Mare vânzare a mântuirii este necitirea cărților sfinte! spunea Sfântul Ioan Gură de Aur și valabil este pentru toate vremurile, lărgind sensul cărților sfinte de la sfintele Scripturi la orice carte care ne întâlnește cu Domnul Dumnezeu, prin adierea Duhului Sfânt din miezul cuvintelor...

Iar a doua întrebare, poate mai importantă decât prima, ar fi aceasta: lecturăm noi împreună cu copiii? Sau vrem să le punem cartea în brațe, să ne vedem de ale noastre, iar ei să devină peste noapte copiii exemplu, cititori activi. Nu văd cum s-ar putea aceasta. 

Împreună-lectura cu copiii noștri, încă de la cele mai fragede vârste, le insuflă acestora chemarea ulterioară spre lectură și carte, spre problematizare și înțelegere, dorința sinceră de a cunoaște și de a pătrunde în tainele paginilor.

Îmi amintesc cu inimă caldă serile ori după amiezile în care, înconjurată de copii, le citeam, le repovesteam în limbajul lor, pilde și lucrări ale Mântuitorului sau povestiri cu sfinți. Era ca și cum cerul ne îmbrățișa cu miresme și trăiri de Rai, iar pruncilor li se lărgea suflețelul cât să încapă toată această simțire binecuvântată. Nici nu știau bine să vorbească când seara, înainte de culcare, se obișnuiseră fiecare la vremea lui, să mute o parte din bibliotecă în pat. Nu aveau răbdare să le citesc la vârsta aceea, de aceea le povesteam pe imagini, cu tot felul de onomatopee și bătăi de clopot sau toacă, despre luminoasele minunății ale credinței noastre în mijlocul sfinților.

În timp ce albinuțele zumzăiau și pregăteau mierea pentru Ioan sau Maria (cine era mic la vremea aceea), părinții începuseră o minunată slujbă. I-auzi cum cădește! Și ce frumos miroase a tămâie!... Sau cât de buni sunt mieluții din staul și Îl încălzesc pe Pruncul Hristos! Hai să Îl acoperim și noi cu ceva, să Îi cântăm cu Măicuța Domnului, în șoaptă, un cântecel de leagăn...

Și tot așa, încât a doua zi mă căutau ei să îmi povestească... ce a mai făcut Sfântul Mina, cum a reușit Sfântul Nicolae să strecoare săculeții cu bani, cum îl hrănește Sfântul Paisie pe urs și multe alte povestioare cu surâs în amintiri...

Cea mai bună predanie despre credință și sfințenie a fost împreună-lectura de seară. Ori de amiază, cum se poate în fiecare familie.

De aceea spun: noi le vom inspira dragul de carte dacă citim cu ei de mici. Chiar și la un an jumătate-doi, în limba lor. Nu putem avea pretenția ca la 5-6 ani copiii noștri să citească dacă nu le-am dezvoltat această hrană de mici prin povestirea cărților la pieptul mamei. 

Apoi, pe măsură ce cresc, lectura devine mai atentă, mai profundă, se combină cu scurte concursuri de atenție... Cine a reținut cum se numea localitatea spre  care a pornit Sfântul Nectarie? De ce a plecat acolo? Dar ce îl învățase bunica acasă? Apoi continuăm lectura, admirăm desenele, chipurile, peisajele, apoi iar o mică întrebare – la ce i-a folosit lui Atanasie faptul că era bun, serios, cinstit, harnic? sau Tu ce scrisoare ai alcătui pentru Mântuitorul? 

Orice carte trebuie să respecte nivelul de vârstă și de înțelegere al copilului. Însă nu trebuie să se oprească aici. Este nevoie ca ea să vină și cu o provocare, ceva ce copilul încă nu știe, nu înțelege. Tocmai pentru a-l invita la un pas înainte, la o privire către necunoscut. Pentru a-l stârni și stimula.

Ori tocmai aici se vădește din nou importanța ca cel puțin unul dintre părinți să fie acolo, exact lângă întrebarea poate uneori nerostită a copilului. Altminteri, el va fi aplecat spre a renunța, a se simți incapabil, a considera că astea nu sunt pentru el. De aceea, părintele care însoțește copilul în călătoria sa pe calea cuvintelor, îl ajută, îi deslușește sensuri și profunzimi care vor deveni apoi următorul pas.

Ceea ce mai este prețios în împreună-lectura cu fiii noștri este atmosfera pe care o aduc cu sine aceste momente. Un timp de o reală calitate, care lucrează și pentru acum și pentru viitor. Creează relații mai strânse, îmbracă sufletele în afecțiune, așază în cămara clipei o candelă nevăzută cu ochiul trupesc, dar trăită în toată simțirea. Acest gen de clipe ne construiesc și pe noi și pe copii și mai ales dospesc un tainic împreună.

Fie că este vorba despre o lectură în doi, chiar la vârste mai mari, când copilul deja citește singur, fie că citim în familie, reuniți la un ceai sau înaintea pravilei...

Este absolut minunat să avem pusă deoparte o carte a noastră, doar a noastră din care să citim uneori doar noi doi, cu câte unul dintre copii. Sunt perioade când am pusă deoparte cartea mea, cartea cu Ioan, cartea cu Maria, cartea cu Gheorghe sau Efrem și tot așa. Uneori chiar și cartea cu părintele. Câteva pagini citite împreună, abia așteptând să vedem ce se mai petrece cu personajele noastre sau deslușind sensuri și discutând, ne-au apropiat, ne-au creat micul nostru univers, au motivat, au provocat spre mai mult și au plămădit momente...

De asemenea, serile când lecturam împreună în familie, când ne citea părintele mai ales din Sfânta Scriptură, dar și câte o poveste, poartă în ele un farmec și o atmosferă de neuitat. Mai greu, dar și mai amuzant, este când în familie este un pruncuț la vârsta aceea cu multe șotii și face puțin dificil momentul. Însă, cu răbdare și bunăvoință, se adună și în această perioadă clipe de har și folos. Cât de prețioasă e atmosfera patriarhală, laolaltă cu binecuvântările celui mic (care fie ne „spovedește” dacă tot ne vede așezați în jurul tatei, fie ne miruiește cu toate mirurile până ieșim sfințiți, fie cădește ori ne „botează” cu mănunchiul de busuioc al părintelui sau își aduce toate mașinuțele să asculte și ele). Se mai lasă și cu forfotă uneori, dar chiar și așa, are un rost, se creează rutine, tradiții, copiii asimilează în atmosfera specifică lor, fără să pară un moment prea sobru pentru vârsta lor. Important este să ne străduim, să perseverăm, căci vin și momente mai așezate, când pruncii mai cresc și fiecare etapă își are posibilitățile și provocările ei. 

Noi însă trebuie să învățăm să ne găsim cale prin fiecare, să nu ne rătăcim reperele, să ne formăm constanțe și acele ceva-uri care nu trebuie să lipsească din viața noastră în orice condiții, fie că uneori putem mai mult, alteori mai puțin.

Și socotesc că rugăciunea și lectura duhovnicească se numără printre ele, căci ne apropie de Domnul.

...și în cartea Ta, toate se vor scrie... În Cartea Vieții? În Cartea Vremurilor? Toate sunt o Carte a Sa și în această carte suntem și noi scriși, cu pruncii noștri, cu fiecare clipă petrecută sub soare ori sub cerul înstelat și înfășurat în  liniștea nopții, când pironiți de razele lunii, poate ne vom fi purtat odorul la piept, citindu-i dintr-o carte mică despre Adevărul cel mare, scriindu-ne astfel vremea veșniciei...