Text și context

Cea de-a treia duminică după Paști are în centru episodul cu femeile mironosițe. E contextualizat cum se cuvine. Naratorul arată cum a ajuns Iisus să se găsească în postura Celui care urma a fi îmbălsămat. Iosif din Arimateea e cel care îi cere guvernatorului Pilat trupul spre a-l îngropa. Îl primește și îl așază într-un mormânt săpat în stâncă, ce nu mai fusese folosit. Un alt detaliu important îl reprezintă prezența unora dintre mironosițe la momentul îngropării. Una firească, menită a reține locul, întrucât urma îmbălsămarea. 

Prima zi a săptămânii

Conform mărturiilor, Hristos a fost pus în mormânt vineri. Întrucât sâmbăta respectivă era una importantă pentru evrei, vor putea veni spre a împlini cele firești în cazul celui considerat decedat abia în prima zi a săptămânii, adică duminica. Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea vor forma, conform spuselor Evanghelistului, ceata curajoaselor. Se vor izbi, încă dintru început, de o problemă logistică. „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”, va fi întrebarea care se va isca pe buzele lor. O vor găsi însă, în ciuda dimensiunilor aparte, răsturnată. Ca atare, vor intra. Vor găsi aici un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb. Un înger. El va fi cel căruia îi va reveni sarcina de a le da vestea cea mare. Cuvintele lui, simple, dar clare, vin să le umple sufletele: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”. Înștiințarea vine la pachet cu o poruncă. Aceea de a merge și a spune ucenicilor și lui Petru despre cele petrecute. În plus, solul divin le cere să transmită lui Petru și celorlalți din ceată că se vor vedea în Galileea, unde Domnul Înviat va ajunge înaintea lor. 

Întrucât întâlnirea e spontană, femeile vor fugi de la mormânt, cuprinse de frică și de uimire. Povestitorul ține de asemenea să conchidă că: „nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. Ele vor ajunge astfel să se înscrie în șirul celor care au parte de încredințarea realității Învierii lui Hristos. Una pe care le-o oferă pe de-o parte mormântul gol, în care intră spre a împlini un ritual important și firesc pentru cultura și spiritualitatea vremii, iar pe de alta, îngerul pe care-l întâlnesc acolo. 

În loc de concluzii

Aidoma mironosițelor, ori mai degrabă împreună cu ele, suntem și noi chemați să intrăm în mormântul gol. Să auzim glasul îngerului care ne binevestește. Să ne încredințăm, din absența cadavrului, de minunea săvârșită și de realitatea Învierii. Iar apoi, să devenim propovăduitori și mărturisitori ai celor pe care le-am trăit. Să lăsăm ca, precum în sufletele lor, să se strecoare frica și uimirea. Să facem, totuși, loc și bucuriei. Cea sinceră, venită a vorbi despre tresăltarea inimii. Despre modul în care, dragostea de Fiul Întrupat ne face să tresărim înfiorați la momentul conștientizării realității celor petrecute. De noi depinde dacă vom alerga în Galileea Sfântului locaș spre a-L întâlni, ori nu. Îndrăzniți!