În vremea aceea a venit Iisus cu ucenicii Lui în pământul Iudeei şi stătea acolo şi boteza. Şi boteza şi Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo ape multe şi veneau şi se botezau. Căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare. Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Ioan (3, 22-33)

Fragmentul Evangheliei din ultima zi a Săptămânii Luminate relatează despre faptele Domnului și ale ucenicilor Săi după un pelerinaj la Ierusalim, unde a intrat într-o dispută cu mai-marii templului în ceea ce privește respectul față de locurile sfinte, iar apoi a avut o convorbire cu fariseul Nicodim despre nașterea duhovnicească și despre trimiterea Sa în lume de către Tatăl. Încheindu-Și șederea în cetatea de căpătâi a lui Israel, Domnul a plecat în Iudeea și a început să boteze. De bună seamă că locul de botezat era tot râul Iordan, singura apă curgătoare semnificativă a Țării Sfinte și n-ar fi exclus să fi fost același loc, sau unul în vecinătatea locului unde odinioară botezase însuși Ioan. Aceasta și din pricina mutării lui Ioan într-un alt loc, la Enom, situat ceva mai la nord, într-o zonă mai bogată în ape. 

Faptul că și Domnul boteza asemenea lui Ioan e o noutate neatestată de ceilalți Evangheliști. Domnul Hristos Se încadra astfel cu totul în programul început de Înaintemergătorul Său: propovăduia pocăința și apropierea Împărăției Domnului, iar acum și practica această curățire ritualică. Îndeplinea toate pentru ca ucenicii Sfântului Ioan să se alarmeze de o „plagiere” a misiunii asceticului lor învățătorului. Reacția marelui proroc vine doar după ce a apărut o neînțelegere între un ucenic al său și un iudeu în ceea ce privește curăția. Evanghelistul nu spune concret care ar fi fost tema disputei, însă probabil avea legătură cu botezul ce începuse să fie practicat de Iisus, din motiv ce se ajunge cu discuția la El. Ioan însă nu se teme nicidecum că i s-ar pune în pericol faima sa în popor. În rândul sfinților nu există rivalitate în ceea ce privește misiunea de mântuire a oamenilor, nu se poate vorbi de o concurență, cine predică mai bine, cine îndrumă mai bine pe oameni sau cine Îl vestește pe Dumnezeu mai corect. Toți sfinții conlucrează într-o dragoste mai presus de prieteniile și tovărășiile lumești, pentru creșterea duhovnicească a semenilor. 

Prin urmare, la vestea dată de ucenicul său că mulți adepți îi părăsesc ducându-se la Iisus, Ioan răspunde cu înțelepciune și multă smerenie: „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer”. El nu-și pretinde paternitatea tuturor celor săvârșite de el, fiindcă fusese trimis de Dumnezeu, după cum afirmă indirect despre primirea misiunii cerești. Își dă seama că misiunea sa nu este cea mai înaltă, fiindcă e trimis numai să mărturisească despre Hristos, Care va să vină. Această mărturisire e deja prezentă în prologul Evangheliei, unde spune trimișilor templului că „nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1, 20) și tot atunci vestește venirea iminentă a lui Mesia, față de care se simte mai umil decât cea din urmă dintre slugi. În pericopa acestei Evanghelii, el se numește pe sine „prietenul mirelui” și mărturisește că se bucură de glasul acestuia, insinuând că acest „mire” este Hristos și nefăcând altceva prin discursul său decât să-L identifice pe Domnul Iisus, Care boteza altundeva, tocmai cu Mesia cel așteptat. 

Continuându-și discursul în aceeași smerenie, Ioan spune deschis: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Nu are complexe de misionar aflat la finalul sarcinii sau de învățător depășit de vreun discipol în înțelepciune ori sfințenie. Deși primise prin încredințare divină datoria de a vesti apropierea Împărăției cerurilor, nu se erijează în mare sfânt primitor de revelații. Cu simplitate spune despre sine: „Cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte.” Oricât de sfântă e slujirea sa, ea rămâne săvârșită de un pământean ca oricare altul. Prin contrast, vorbind despre Hristos, adaugă: „Cel ce vine din cer este deasupra tuturor”. Această sentință e o evidență pentru orice om credincios, care are înțelegerea limitării sale în comparație cu cele cerești. Însă oricum Ioan se simte dator să clarifice că mărturisirea Celui venit din cer e net superioară, fiindcă spune ceea ce a văzut și ceea ce a auzit din cele cerești. 

Orice profet primește un mesaj divin de transmis mai departe poporului, însă Mesia vestește cele cerești prin mărturie directă, venind El însuși din cer. Și totuși, avertizează Ioan, „mărturia Lui nu o primește nimeni”, insinuând că propovăduirea lui Hristos nu va fi primită. Este oarecum de înțeles această respingere din partea oamenilor, fiindcă adevărurile cerești cu siguranță depășesc adesea capacitatea rațiunii omenești limitate. Multe adevăruri de credință sunt supra-raționale. Taina Sfintei Treimi, adică un Dumnezeu după fire, dar întreit în Persoane, concomitenta dumnezeire și umanitate a lui Hristos, fecioria Maicii Domnului, moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu și alte taine ale credinței creștine sunt chestiuni inacceptabile pentru omul religios al acelor vremuri. Și, cu toate acestea, „Cel ce a primit mărturia Lui”, adică a lui Hristos, „a pecetluit că Dumnezeu este adevărat”, conchide Sfântul Ioan. Însăși existența oamenilor credincioși, oricât de puțini ar fi ei în comparație cu cei necredincioși, este o dovadă a adevărului divin. Dumnezeu Însuși nu are nevoie să fie confirmat de către cineva că există. Invers, cei câțiva credincioși care mărturisesc existența lui Dumnezeu prin propria credință reprezintă sămânța propovăduirii mântuirii tuturor, aluatul care „dospește toată frământătura” (Galateni 5, 9; Luca 13, 21). În această „turmă mică” a credincioșilor își pune Sfântul Ioan nădejdea în împlinirea misiunii sale. A celor care învață despre Împărăția lui Dumnezeu, fie stându-i aproape lui, Botezătorului, fie ducându-se la Domnul Iisus, Care mărturisește despre cele cerești, pentru că mărturia lor este una.