Mitropolitul Teodor de Vicina (a doua jumătate a secolului XIII)

Acest mitropolit este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era un oraş-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită Alexiada a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118).

Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, născut fie la Bizanţ, fie în Dacia Pontică, care, după anul 971, se chema Paristrion sau Paradunavon şi avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de migratori, el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanţ provincial”, cu scaun episcopal, cu aşezări greceşti şi româneşti, cu câteva mănăstiri şi sihăstrii de renume şi cu o puternică influenţă religioasă şi culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei şi estul Ţării Româneşti.

Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează Tomul sinodic contra latinilor. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său. A purtat grijă de credincioşii de la nordul Dunării, trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina. A susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa, precum Mănăstirea „Sfântul Atanasie cel Mare” de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, pe atunci destul de vestite.

Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XIII.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 71-72)