Moartea nu are un caracter distrugător, ci unul creator. Din moarte vine învierea. Orice formă de moarte e o naștere la mai multă viață. Să nu fie la fel și pentru moartea de la sfârșitul vieții noastre pământești? Nu este oare cea mai de pe urmă și cea mai formidabilă moarte-înviere dintre cele pe care le-am cunoscut de când ne-am născut? Departe de a fi o totală întrerupere, moartea este expresia cea mai cuprinzătoare și cea mai completă a tot ceea ce am trăit în decursul vieții. Dacă micile morți prin care a trebuit să trecem ne-au condus de fiecare dată la o înviere, într-un dincolo, de ce n-ar fi la fel și pentru marele moment al morții, când vine clipa să părăsim această lume?

Dar aceasta nu este totul. Pentru creștini, modelul de moarte-înviere permanent prezent în viața noastră își întemeiază sensul profund în viața, moartea și Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Istoria fiecăruia dintre noi trebuie înțeleasă în lumina istoriei Sale, pe care o prăznuim în fiecare an în Sfânta Săptămână a Patimilor, dar și în fiecare duminică în Liturghia euharistică. Toate micile noastre morți și învieri sunt unite, de-a lungul istoriei, cu moartea și Învierea Sa definitivă, iar micile noastre paști sunt ridicate și reafirmate de marele Său Paște.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 23-24)