În vremea aceea a venit la Iisus unul din mai marii sinagogii, anume Iair, și, văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui și L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte; ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape și să trăiască. Și a mers cu el. Și mulțime multă Îl urma pe Iisus și Îl îmbulzea. Pe când El încă vorbea, au venit unii de la mai marele sinagogii, zicând: Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învățătorul? Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai! Și n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui Iacov. Și au venit la casa mai marelui sinagogii și a văzut tulburare și pe cei ce plângeau și se tânguiau mult. Și, intrând, le-a zis: De ce vă tulburați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme. Dar ei Îl luau în râs. Iar El, scoțându-i pe toți afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce Îl însoțeau și a intrat unde era copila. Și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: „Talitá, kumi”, care se tâlcuiește: „Fiică, ție zic, scoală-te!” Și îndată a înviat copila și umbla, căci era de doisprezece ani. Și s-au mirat îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit cu stăruință ca nimeni să nu afle de aceasta. Și le-a zis să-i dea copilei să mănânce. Și a ieșit de acolo și a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după Dânsul. (Marcu 5, 22-24,35-43; 6,1) (Vineri în săptămâna a 14-a după Rusalii)

Evanghelia acestei zile de vineri istorisește una din cele trei învieri pe care Domnul le-a săvârșit în cursul activității Sale pământești. Este vorba de fiica mai marelui sinagogii din Capernaum, cetate galileeană însemnată la acea vreme, loc de întâlnire între neamuri și culturi diferite. Aici a vindecat Domnul mai devreme pe sluga unui sutaș roman care sprijinise construirea unei sinagogi pentru evrei. Tot aici, încadrată de această istorioară, deși nemenționată în textul de aici și lăsată pentru lunea care urmează (așa încât pericopa  nu conține versetele 24-35), este vindecarea unei femei care avea o hemoragie de 12 ani. Și mai poate fi deslușit din acest fragment că nu toți fariseii, rabinii și mai-marii evreilor erau împotriva lui Iisus, ci unii Îl prețuiau și Îi acordau cinstea cuvenită. Unul dintre aceștia este conducătorul sinagogii menționat aici, tatăl unei singure fetițe căzute la pat de o boală necunoscută nouă. Fie că disperarea l-a adus înaintea Domnului, fie prietenia cu El, nu se știe. Însă din faptul că odinioară a primit dania unui ne-evreu, sutașul roman, pentru a construi o casă lui Dumnezeu, e un indiciu că era un om care nu se încuiase între zidurile regulilor strâmte și pe alocuri exclusiviste ale iudaismului. Evanghelistul îl numește Iair, iar faptul că îi dă un nume, reprezintă o indicație în plus că el era cunoscut adresanților acestei Evanghelii sau măcar numele lui merita menționat. Nu avea cum să rămână anonim.

Când a venit la Iisus, Iair a căzut la picioarele Sale. Cererea lui era una de viață și de moarte și nu mai ținea seama de obiceiuri, etichete și alte formalități omenești. El spunea clar că fiica îi e pe moarte și, venind Domnul, își exprima speranța că de Își va pune mâinile peste ea, va scăpa și va trăi. Ce poate fi această cerere decât o credință, fie ea și la disperare, dar o credință fățișă că Domnul poate vindeca pe oricine și scăpa din ghearele morții?

În tot acest timp, în îmbulzeala creată, Evanghelistul povestește întâmplarea vindecării unei femei cu hemoragie, o „intrusă” atât în povestire, cât și în situația aceea ce necesita deplasarea urgentă. Ea se atinge prin spate de Domnul și am zice, „fură” din puterea sa dumnezeiască, încredințată că se va vindeca. Și reușește. Această femeie credincioasă și discretă are rolul de a întări ideea că prin credință totul se poate. Și, chiar dacă și datorită ei întârzie venirea lui Iisus la casa lui Iair, este de înțeles de aici că Domnul oferă un exemplu. Și pentru ea, ca pentru fiecare om, oricine ar fi și oricum ar arăta, trebuie să avem milă și răgaz, cu toată graba în care ne fură ori alții, ori timpul care nu ne mai ajunge.

Evanghelia acestei zile trece însă peste această interesantă digresiune, pe care o lasă pentru lunea a cincisprezecea după Rusalii și urmează doar firul povestirii despre fiica lui Iair. Un om de-al casei deja le iese înainte și anunță că fiica a murit, deci să nu mai obosească pe învățătorul pentru atâta drum, căci tot aia e. Să se fi tulburat Iair, desigur stresat de urgența lucrurilor și posibil un pic iritat că Iisus a întârziat pe drum cu femeia ce avea scurgere de sânge? Nu știm. Ce știm este că Domnul îi spune acestuia: „Nu te teme. Crede numai”. Așadar, prin credință se alungă teama. Și, însoțit de cei trei Apostoli care au urcat și pe Tabor la Schimbarea la Față, Iisus ajunge la casa deja îndoliată. Este incredibil cât de repede se desfășoară toate. Capernaum nu e nici Roma și nici Ierusalim, ci un orășel, ba mai degrabă un sat înstărit. Dar în câteva replici se întâmplă multe. Fata deja e moartă, iar ajungând în fața casei ni se pare că lumea e între timp adunată ca la priveghi. Unii se tânguie, după cum e obiceiul în Orient. Dar Domnul, șocând pe cei prezenți, spune: „De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. Desigur că cei de față nu au apreciat aceste cuvinte. În fața morții nimeni nu mai are chef de cuvinte mari, nici măcar cu iz mistic, cum probabil li s-a părut că vorbește Domnul. De aceea, aflăm că Îl luau în râs. Însă Iisus nu Se tulbură, reușește cumva să-i scoată pe toți din casă, reținându-i pe părinți și înviind fetița. 

Întâmplător sau nu, ea avea 12 ani, tot atâția ani cât suferise femeia cu scurgerea de sânge. Apostolul nu insistă pe acest amănunt care probabil necesită mai multă atenție și meditație. Ne putem rezuma la încă un adaos, anume că îndată ce s-a trezit fata, Domnul le-a poruncit părinților să o hrănească și, aproape absurd, să tacă în privința minunii. Cum să tacă din moment ce toți știau că murise? E greu de spus. Mântuitorul însă dorește păstrarea tainei. În fața marelui mister al morții și al învierii e nevoie, pare-se, de mai multă tăcere sau cel puțin de reținere de la cuvinte inutile. Dumnezeu e singurul Care înviază pe cei morți. Cei de față iau aminte și deși poate nu înțeleg, știu că s-au aflat în fața unui mic amănunt ce vestește schimbarea universului.