Pătimașul epuizează atâtea vieți și suflete, nu pentru că acestea ar fi sărace și neputincioase de a-l face fericit, ci dintr-o infirmitate sufletească a sa. Nu celălalt este rău, ci răul zace în el însuși, în felul lui de a înțelege și trăi viața. Nu celălalt este incapabil să-l iubească, ci el este neputincios în a-i descoperi dragostea, o iubire suferindă, jertfitoare. Dintr-o lume atât de frumoasă și de bogată, din atâția semeni ai săi, fiecare dintre ei cu darurile și calitățile lor, el nu este capabil să distingă decât partea aparentă, exterioară și formală, trecătoare și pieritoare a vieții. El este incapabil să iubească, dar mereu rănind pe cei ce îl iubesc. El nu iubește persoane, ci le folosește ca pe obiecte. De aceea, nimic nu-i aparține și totul îi este străin, chiar atunci când posedă ceva. La el se observă mai bine decât la oricine modul în care trupul, carnea, poate subjuga spiritul, sufletul, prin intermediul simțurilor; cum poate omul din împărat și stăpân peste puterile sale să devină rob și sclav al celor mai josnice dintre acestea.

(Preot Ioan C. Teșu, Patima desfrânării și lupta împotriva ei – Frumusețile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința strămoșească, p. 69)