Dar și acoperământul Preasfintei noastre și mantia ei ascundeau dumnezeirea pe care mai înainte o ascundea pântecele ei și acum se ascunde în mantiile noastre. De aceea fiecare monah are o relație nemijlocită cu Preasfânta, este o dovadă a dumnezeirii, că „Dumnezeu a șezut în adunare de sfinți”[1], Dumnezeu stă acolo unde stăm noi toți.

Monahii, când cântă „Cuvine-se cu adevărat...” au simțirea că se aseamănă îngerilor, care stau înaintea tronului ceresc. Stau nemișcați și cu capul descoperit, ca să aducă datorata cinste Preasfintei, care, și când vorbește, și când tace, și când este însărcinată, și când naște, și când umblă în Athos sau suie la cer cererile noastre, nu face altceva decât ne înalță pe noi și ni-L coboară pe Dumnezeu și reușește să ni-L facă locuitor permanent al inimilor noastre.

Maica Domnului a noastră, Maica noastră, este persoana cea mai îndrăgită a tuturor aghioriților, aș spune, a tuturor monahilor. Fără ea nu este cu putință ca monahul să facă fie și un singur pas în viața lui duhovnicească. Nici nu poate să gângurească „Doamne Iisuse Hristoase miluiește”, nici să învețe sensul rugăciunii. Cu ajutorul Preasfintei toate acestea devin adevărate trăiri ale fiecărui om, dar, mai înainte de toate, ale Bisericii, care este mai autentică, mai sigură și mai adevărată decât noi.

Un monah neîncetat încerca să facă pe „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” conținutul minții și inimii lui. Fiindcă nu reușea, a rugat-o pe Născătoarea de Dumnezeu să-L sălășluiască pe Domnul înlăuntrul inimii lui prin aceste cuvinte. Între timp însă, gheronda lui nu-i îngăduia să cugete la înțelesurile fiecărui cuvânt, ci numai să urmeze cuvintele, fiindcă, de multe ori, când ne ocupăm cu înțelesurile cuvintelor se întâmplă să cădem în luptă, în împrăștierea minții, în zăbovire sau stări sentimentale. Alteori confundăm simțirile noastre omenești și trăirile noastre cu daruri dumnezeiești. Ca să-l slobozească gheronda lui de asemenea peripeții, i-a impus să urmărească numai cuvintele. Desigur, acela nu a putut să înțeleagă semnificația cuvintelor lui gheronda, dar a făcut ascultare.

Într-o noapte, cum era atât de mult înrâurit de această dilemă, și-a amintit de Născătoarea de Dumnezeu și i-a spus: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, gheronda îmi spune să urmez numai cuvintele rugăciunii. Inima mea însă nu poate înțelege asta. Mă voi lăsa în ajutorul tău și eu voi spune numai cuvintele, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

A continuat rugăciunea, așezat pe scăunelul lui, smerit și ucenicește, cu răceală în inima lui, cumva obosit și dezamăgit, fiindcă pe măsură ce trecea timpul, el nu putea să simtă progresul pe care îl dorea. Totuși în timp ce ședea, dintr-odată a realizat că buzele lui nu mai murmurau nimic, numai inima lui zicea neîncetat cunoscuta noastră frază liturgică, „în milă și îndurări”. Și aceasta a înțeles-o din ochii lui muiați în lacrimi și din inima zdrobită. Nu mai știa dacă dormea sau era treaz, știa numai că a zămislit locul acela unde se pogoară Dumnezeu, că Dumnezeu este milă și îndurare. Dumnezeu cel neapropiat până în acel ceas, Dumnezeu neînțeles, transcendent, de neatins, a devenit apropiat în inima lui ca milă și îndurare.

Mila se aseamănă cu marea în care cade cineva și simte vâltoarea ei. Dar de cum se relaxează și se predă valurilor ei, îndată vede că nu se scufundă, ci dimpotrivă plutește. Milele arată că această mare nu este doar ceva căruia te predai, ci ceva care ți se și oferă. Fiindcă îndurările sunt mișcările dumnezeirii către noi, sunt ieșirea lui Dumnezeu din Sine, dumnezeieștile Lui energii, care, intrând în inima noastră și în viața noastră, devin una cu noi. Deoarece creatul pe care îl purtăm în trupul nostru și în sufletul nostru se unește cu necreatul și se îndumnezeiește.

Așadar, monahul care se roagă a intrat în mare, a văzut cât de adâncă este mila lui Dumnezeu, a înțeles că îndurările Lui sunt o neîncetată revărsare de lumină, o neîncetată transmitere a dumnezeirii, că s-a unit cu Dumnezeu chiar în acea clipă. De atunci niciodată, chiar dacă ar vrea, nu va mai reuși să se lupte împotriva voinței Lui. Născătoarea de Dumnezeu i-a dăruit acest mare dar: Același lucru să-l facă și cu noi.

De multe ori oamenii spunem că am dat lui Dumnezeu ceea ce am putut. Dar orice I-am da este un nimic, fiindcă ce avem pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu? [2] Nimeni dintre noi nu i-a dat ceva lui Dumnezeu, în afară numai de ceea ce ne-a dat El. Prin urmare, orice I-am da, Îi aparține de fapt. Ceea ce ne dă El prin îndurările Sale, prin energiile Lui, aceea devine avuția noastră. Dumnezeu nu-Și ia cuvântul înapoi, ci rămâne credincios. Ne dăruiește fără să Se răzgândească darurile Lui și le face câștigul nostru, folosul nostru, proprietatea noastră.

Să mulțumim Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu pentru toate darurile ei.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[2] I Cor. 4, 7.