Opera cunoscutului romancier Mihail Sadoveanu reprezintă, nu atât prin întinderea ei  impresionantă,  ci mai  ales prin substanţa ei, cel mai profund univers spiritual din literatura română. Lumea evocată şi descrisă cu o măiestrie calmă şi măreaţă este deopotrivă dominantă şi emoţionantă. Munţii şi văile, dealurile şi câmpia, zăvoaiele şi stufişurile foşnind de poezie, pâraiele învolburate care clocotesc spre vale cu păstrăvi argintii alintaţi de razele molatece ale soarelui, codrii forfotind de viaţă ca într-un nemărginit acvariu natural sunt tot atâtea teme asupra cărora scriitorul poposeşte cu inegalabila-i descriere.

La fel de tentantă şi surprinzătoare este şi călătoria pe care ne-o propune scriitorul prin tainele nesfârşite ale multor tipologii de oameni pe care i-a întâlnit în peregrinările sale. Un îndrăgostit declarat de natură literatul ne surprinde totuşi prin faptul că elementul primar în scrierile sale rămâne omul. Sadoveanu, spunea George Călinescu, nu a creat personaje, ci un întreg popor. Domnitori şi boieri de viţă veche, diplomaţi şi curteni, primari şi arendaşi, bătrâni înţelepţi şi tineri năzuroşi, oşteni şi ţărani, vânători şi pescari, haiduci şi pădurari, femei şi copii, muncitori şi intelectuali, monahi şi cler bisericesc. Sunt doar câteva categorii de personaje care alcătuiesc un adevărat popor cu o cultură şi o simţire aparte.

Poate titlul şi conţinutul acestui material va surprinde pe cineva şi de aceea trebuie spus din capul locului că Sadoveanu a cochetat mărinimos cu lumea monahilor, cu viaţa și trăirile lor căci veri de-a rândul le petrecea la vestita lavră nemţeană sau la schitul cel pitit după colină, Vovidenia, devenind observator atent al vieţii şi petrecerii monahilor. De aceea, în creațiile sale, nu a omis lumea monahilor, plină de candoare şi frumuseţe. Se observă cu ușurință că în romanele sadoveniene cinul monahal ocupă o pondere deloc neglijabilă. Îndrăznim să afirmăm că arhiereii, arhimandriţii, stareţii, egumenii, simplii monahi, trăiesc şi se comportă atât de firesc în paginile operelor sale, încât ai impresia că cel care le-a dat viaţă este unul de-ai lor. Prezenţa monahilor alături şi în preajma figurilor glorioase ale istoriei  neamului nostru arată impactul şi rolul deosebit de mare pe care l-a jucat Biserica, prin slujitorii ei în păstrarea neştirbită a valorilor credinţei dreptmăritoare, cât şi în afirmarea identităţii naţionale.

Să exemplificăm răsfoind pagini memorabile pentru a evidenția personaje aparținând cinului monahal, rămase memorabile.

În periplul nostru beletristic să ne oprim, pentru început, la cartea scrisă în tihna Copoului, la Iaşi, Viaţa lui Ştefan cel Mare. Mitropolitul Teoctist ocupă, în romanul dedicat vieţii binecredinciosului domn moldav un loc deosebit, găsindu-l în preajma domnitorului în momentele cele mai însemnate din cadrul domniei acestuia. Păstorul de suflete  nu este indiferent la schimbările politice din ţara sa, nu este nepăsător faţă de persoana care va conduce politic Biserica lui Hristos din Moldova. De aceea participă cu boierii şi târgoveţii la primirea voievodului la locul numit Direptate. Semnificativ este modul cum l-a primit pe voievod: invesmantat în odăjdii şi mai ales faptul că acolo noul domnitor al Moldovei a primit din mâinile ierarhului coroana, fiind şi miruit, semn că Dumnezeu l-a ales şi l-a uns să fie domn al Ţării Moldovei. De altfel, întreg romanul este unul puternic ancorat în lumea eclesiastică. Gasim pagini întregi, desprinse parcă din sinaxare sau eroi în gura cărora scriitorul a pus pasaje întregi din cărţile pline  de înţelepciune ale Sfintei Scripturi. Numele divinităţii apare de peste o sută de ori  în întregul fir epic al cărţii.

În romanul Fraţii Jderi, scriitorul a încropit o adevărată obşte monahală. Unul din personajele puternic individualizate este călugărul patriot, arhimandritul Amfilohie Şendrea, unul dintre sfetnicii apropiaţi ai domnitorului. Este interesant faptul că în documentele vremii există chiar un spătar cu numele Şendrea, sfetnic apropiat al lui Vodă Ştefan. Aşadar scriitorul plămădeşte un personaj pornind de la un nume real din timpul domniei lui Ştefan. Din firul epic al cărţii deducem puternicul ataşament al arhimandritului Amfilohie de valorile credinţei pe care le confundă chiar cu cele legate de ţară. Pentru cuviosul monah a apăra credinţa înseamnă a-şi apăra ţara, iar luptând pentru pământul său străbun înseamnă a lupta pentru însăşi Legea lui Hristos. Prin credinţă, consideră personajul, se păstrează nezdruncinată şi credinţa străbună. Amfilohie Şendrea, de departe monahul cel mai înţelept şi mai cutezant este urmat îndeaproape de alţi numeroşi monahi, adevăraţi oşteni ai lui Hristos, dar şi soldaţi devotaţi domnului lor pământean. Ieromonahul Nicodim Jder, al doilea fecior al comisului Manole Păr-Negru, este călugăr la Schitul Vovidenia de lângă lavra nemţeană.  Prin sfaturile  pe care le dă fratelui său mai mic, Ionuţ, părintele Nicodim este un om înţelept, cumpătat, care a descoperit credinţa nu din afară, ci printr-o strădanie interioară: „M-am însoţit cu cartea sfântă, care este mângâierea vieţii şi am ajuns la linişte şi înţelepciune” spune cuviosul Nicodim, care nu era doar un simplu monah rugător. Avea şi el rosturi politice puse în slujba lui Ştefan. În chilia sa de la Schitul Vovidenia, pe lângă cărţile cele folositoare de suflet, ieromonahul avea şi „carte cu pecete domnească”, semnul vădit al încrederii pe care domnitorul o avea în el. Tot din aceeaşi carte  ne mai reţine atenţia un călugăr puternic individualizat prin  misiunea grea pe care o are. Luându-şi un canon foarte dificil, acela al nebuniei, monahul Stratonic are o menire aparte: aceea de a culege informaţii despre armatele turceşti. Cunoscut de către toată lumea drept călugărul nebun, este trimis să colinde împărăţia otomană pentru a  observa stadiul pregătirilor de luptă ale oştirii păgâne, să culeagă  informaţii despre poziţionarea lor, despre planurile viitoare ale inamicilor. Nebunia lui a fost folositoare căci a stat alături de înţelepciune, afirma autorul cărţii. Când şi-a încheiat misiunea, Stratonic nu a mai fost nici nebun şi nici şchiop, dar şi-a continuat ascultarea încredinţată lui, aceea de a afla veşti, intenţii vrăjmaşe care ar pune în pericol ţara şi pe Măria-Sa Domnul. În aceeaşi impresionantă carte istorică întâlnim şi un călugăr misterios cu viaţă aleasă, dar care îşi luase canon singurătatea şi muţenia. Ca un monah vrednic de filele patericului,  pusnicul de la Izvorul Alb reuşise să îmblânzească un bour alb pe care Ştefan şi oştenii lui voiau să-l vâneze. În jurul ilustrului arhimandrit Amfilohie mai găsim şi alţi monahi, ce-i drept cu rosturi mai puţin importante, dar care completează în chip fericit ataşamentul desăvârşit al tagmei monahale faţă de interesele ţării: episcopul Iosif de la Neamţ, vlădica Tarasie de la Roman, episcopul Inochentie, episcop de Huşi, stareţul Silvan şi alţii.

În romanul Nicoară Potcoavă descoperim alți eroi monahi ca egumenul Paisie de la Mănăstirea Probota, părintele Agatanghel din aceeaşi chinovie. Eroul principal al cărţii, Nicoară Potcoavă, îl consideră stareţul Probotei un călugăr demn, care nu începe discuţia cu străinii tânguindu-se din pricina lipsurilor. Când veni vremea să îşi probeze credinţa, el este pregătit să moară mucenic decât să trădeze mănăstirea şi implicit pe Hristos, refuzând să deschidă lotrilor tainiţele cu odoarele mănăstirii. „Ucideţi-mă, nu mă duc şi nu vă dau. Mai bine faceţi-mă mucenic decât proclet.” Întreg capitolul din romanul sus amintit,  intitulat Mănăstirea din pustie, este o radiografie concretă a unor întâmplări dramatice petrecute la Mănăstirea Probota  din acea perioadă, dar şi a luptei  monahilor de aici pentru apărarea acestui sfânt locaş.

O  scriere deosebită este şi Vremuri de bejenie. Autorul face aici portretul unui călugăr pe care Biserica Ortodoxă Română îl va canoniza după un secol. Este vorba despre Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu. În romanul menţionat autorul îl imortalizează pe acest Ioan pe când avea ascultarea de stareţ al Mănăstirii Râşca. Această descriere este, de altfel, singura din literatura română care îl prezintă pe viitorul episcop de Roman, Ioan, drept un monah cu viaţă aleasă, anticipând oarecum canonizarea acestuia.

Un roman inspirat  chiar din lumea monahilor îl reprezintă Demonul tinereţii. În cercetarea sa meticuloasă a oamenilor şi a meleagurilor nemţene, romancierul s-a oprit la viaţa unui monah din obştea Vovideniei unde paşii călugărilor aveau tact sonor, iar slujbele de aici păreau punţi către o lume fascinantă. Viața acestui călugăr  Sadoveanu a şlefuit-o, a drămuit-o şi a aşternut-o pe hârtie, devenind astfel un roman, o carte ce-i drept mai puţin cunoscută, dar pe care criticul literar George Călinescu a numit-o „o carte fascinantă”. Părintele Natanail, eroul principal al romanului Demonul tinereţii este un monah special cu o viaţă deosebită. Este prototipul omului intelectual care-l caută pe Dumnezeu nu doar prin credinţă, ci şi prin comparaţii, cugetări şi analogii. În aceeași lucrare mai întâlnim şi alţi călugări al căror nume au reverberaţie patristică: Gherontie, Ioil, Dorimedont, Paramon. Se pare că unele personaje au existat chiar în realitate. Aşa se face că Sadoveanu reţine în paginile romanului personalitatea deosebită a unui alt călugăr, pe nume Tihon. Acelaşi nume este amintit şi de Patriarhul Teoctist în predoslovia făcută la cartea arhimandritului Timotei Aioanei dedicată istoriei Schitului Vovidenia, unde-l numeşte „blândul părinte egumen Tihon.” 

O altă operă în care descoperim tipologii de monahi foarte interesanţi este  Cartea ieromonahului Vichentie Şchipa. Personajul central al acestei povestiri este ieromonahul Vichentie, fost voievod. Smerit şi ispăşit, personajul sadovenian trăieşte o viaţă tihnită şi curată patruzeci de ani în pustia pe care el a făcut-o să înflorească în sufletul său.

Un călugăr cu o viaţă deosebit de pilduitoare descoperim şi în romanul Cântecul Mioarei.Petru Matei, după numele său de mirean, avea o viaţă banală până ce o întâmplare zguduitoare i-a schimbat iremediabil cursul vieţii. Sora sa a fost siluită de un boier, iar el caută să-şi facă singur dreptate. Lovindu-l pe cel care i-a distrus viaţa surorii sale, cea care de ruşine s-a sinucis aruncându-se într-o fântână, tânărul Matei este nevoit să fugă pentru a  nu fi închis. Acest personaj sadovenian poate fi încadrat în tipologia celor efeseni, amintind de tinerii din Efes care au dormitat două sute de ani în peştera unde fuseseră zidiţi de prigonitorii creştinilor. Tânărul Matei a avut o altfel de dormitare, una spirituală. Nevoit să ia drumul pribegiei din pricina nelegiuirii săvârşite, Matei, departe de talazurile învolburate ale acestei lumi, are timp de introspecţie şi de rugăciune. Aşa ajunge să se călugărească, devenind monahul Pavel. Conştient de greşeala săvârşită, îşi ia singur canon: timp de cinci ani făgăduieşte lui Dumnezeu să nu vorbească de fel. Autorul ne prezintă transformarea interioară radicală a schivnicului Pavel, care ajunsese să dialogheze cu fiarele sălbatice din codru.

V-am propus un itinerar spiritual prin monumentala creaţie sadoveniană cu scopul de a imortaliza câteva personaje din perspectiva apartenenţei lor la o lume deosebită, pentru mulţi rămasă tainică, un univers neexplorat, monahismul. Trebuie să precizăm că această temă nu a fost pe deplin epuizată. Au mai rămas mulţi eroi sadovenieni pe care scriitorul i-a plămădit picurând în paginile creaţiilor sale dragostea pentru această lume deosebită pentru care a avut o aleasă preţuire.

Toate acestea ne încredințează că opera literară a lui Mihail Sadoveanu reprezintă cu adevărat o carte în care au fost strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea, credința şi istoria neamului românesc.