Pentru a elimina orice dubiu, de la început reamintim axioma indubitabilă a existenţei: omul nu poate deţine monopolul Adevărului. Nici de unul singur în chip infailibil. Nici organizat în grupuri de tip ONG-ist, sindicalist sau sinodal. Nici extensiv, prin arhivarea tuturor datelor despre adevăr. Nici intensiv, prin efortul de a reţine doar formule adevărate. În nici un fel şi sub nicio formă, omul nu deţine monopolul Adevărului. Lucrul acesta este susţinut cu tărie de toată tradiţia biblică şi patristică a Bisericii, concluzionată magistral de Sfântul Grigorie Teologul: „Iar pentru noi este un prea distins teolog nu cel care spune că a descoperit „totul” – pentru că niciodată omul nu va putea cuprinde „totul” - , ci numai cel care se face părtaş unei vederi mai depline şi care reuşeşte să cuprindă în sine mai mult din strălucirea sau răsfrângerea Adevărului, sau oricum l-am numi pe acesta” (Cuvântarea XVII, PG 36, 125 BC).

După cum observăm, Singur Dumnezeu deţine monopolul Adevărului întrucât El nu-l are, ci El Este Adevărul (In. 6, 14). Omul însă, doar poate participa nelimitat şi asimptotic la Adevăr, în măsura în care Îl străbate Adevărul ritualic, iar nu cel speculativ (P. Ţuţea). Mai clar, nu omul urcă spre Adevăr prin speculaţii teoretice, ci Adevărul se face cunoscut nouă prin Revelaţie smerită, care pentru noi este întotdeauna adânc copleşitoare.

Oricum, a fi în Adevăr este întotdeauna o Alegere, uneori radicală, dar care schimbă total traiectoria obişnuită a vieţii, întrucât ea cere hotărârea de a sabota orice formă de falsificare care atentează la chipul Adevărului din noi, întru care am fost zidiţi. În afara acestei alegeri esenţiale, raportul forţelor se schimbă în noi şi ajungem să credităm sinele fals, adică toate formele minciunii înstăpânite în noi, dar, de data acesta, cu sacrificiul Adevărului, care ne întâmpină dinlăuntru sau dinafară. Pe această cale, ajungem să depunem o muncă extenuantă şi totodată distrugătoare, nu numai din cauza vampirismului energetic cu care falsul din noi se hrăneşte, ci şi din cauza neputinţei minciunii de a anihila în vreun fel structura Adevărului din noi, care coincide cu structura existenţei proprii. Altfel spus, totul în noi este zidit din Adevăr, pentru Adevăr şi sunt în Adevăr. Adevărul nu-i ceva dinafara noastră, ceva care ni se adaugă din exterior și automat, ci este propria şi totala noastră formulă de existenţă. De aceea, a fi înafara lui înseamnă a voi să trăieşţi împotriva propriei existenţe, propriei fiinţe, ceea ce nu e doar un surogat iluzoriu de viaţă, dar și o amarnică povară.

Revelarea  acestui mod de de a trăi în Adevăr îl vedem deplin întruchipat în viaţa de creştin, recunoscut dintotdeauna drept omul adevărului, opus total minciunii: „Cuvântul vostru să fie ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea de la cel rău este (Mt 5, 37). Mai bine zis, ca să ne dezicem de orice notă de confesionalism, este vorba de omul care trăieşte în Hristos-Adevărul şi în Duhul Adevărului, Cei care ne alimentează toată fiinţialitatea Adevărului de la Tatăl. Un astfel de om este numit în Evanghelie sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5, 13 ), în sensul că devine reper al normalităţii, al onestităţii, al Adevărului, pentru întreaga lume.

Dar, în mod paradoxal, în comunităţile creştine coabitează nelegitim un tip de aşa-zis creştin care, printr-o impostură de ordin teologic şi practic, răstoarnă reperul sănătos –  al omului care trăieşte şi din care transpare Adevărul –  şi foloseşte Adevărul doar pe post de mască morală (cea mai bună de altfel!) care să-i acopere falsitatea. Acest tip de „creştin”, inventat, falsifică chipul Adevărului prin două extreme: confundă trăirea în Adevăr cu formulele despre adevăr şi foloseşte minciuna pe post de adevăr, mai bine zis, Adevărul este folosit pentru a ascunde mai bine minciuna/falsitatea. De fapt, în ambele cazuri, nu e niciun Adevăr.

De obicei, toţi aceştia sunt foarte guralivi. Vor cu orice preţ să fie remarcaţi pentru că au nevoie să li se împărtăşească falsitatea mascată. Altfel, n-ar suporta nici ei înşişi presiunea și ipocrizia în care trăiesc şi care apare tocmai din lupta dintre adevăr şi minciună ce se dă în interiorul lor. Pentru unii ca aceştia totul este posibil. Orice mixtiune de bine şi rău, orice trişare, orice impostură. Toate din ei slujesc unui singur scop: protejarea minciunii, cu uciderea Adevărului. E de la sine înţeles, că doar minciuna are nevoie să fie protejată şi argumentată. Adevărul este liber de orice pentru că este identic cu toată Realitatea întrupată.

Pe această linie, descoperim (din păcate între cei ce-şi zic creştini) cele mai abominabile exprimări şi manifestări, făcute  în numele creştinismului. Dacă ne uităm doar cu un sfert de veac în urmă, descoperim, în spațiile comuniste, un hibrid hidos de creştinism, care de frica martiriului, s-a compromis atât la nivel teologic cât şi la nivelul etosului. Din acest compromis a ieşit la suprafaţă un produs fals, manifestat teoretic şi practic într-un construct imposibil şi incredibil: „încreştinarea” marxist-leninistă a Adevărului. Mai exact, în această neagră perioadă, mulţi dintre reprezentanţii bisericii, compromişi politic, au scris pagini întregi cu teorii triumfaliste despre coabitarea fără nicio discrepanţă dintre comunism şi creştinism, în care Marx şi Lenin deveneau în subsidiar (deşi s-au făcut şi declaraţii oficiale) reprezentanţi de marcă ai creştinătăţii. În acelaşi timp, temniţele erau pline până la refuz de creştini care, în numele Adevărului, n-au vrut să se compromită. Este o moştenire resimţită şi încă nediscernută, ce se resimte acut şi în spaţiul nostru românesc.

Adevărul pus la un loc cu minciuna bulversează şi parazitează reperul personal şi general al Vieţii, cu consecinţe pe măsură. Dintre consecinţe amintim: avansarea moralităţii sociale (populiste) şi trecerea în plan secund sau sub tăcere a dogmelor; siluirea fondului evanghelic şi forţarea lui să susţină interese obtuze, particulare; argumentarea post factum, cu citate biblice, a multor invenţii şi programe aşa-zis ecleziale; imperativul ascultării fără discernămând; activităţi sociale fără temei teologic; populismul nejustificat al cultului cu sacrificiul sensului lui teologic; creditarea oricărei forme sociale de guvernământ; lipsa de reacţie pentru toate legile statului care sunt împotriva naturii Bisericii (deci, a firii!) etc.

Toate sunt consecinţele unui tip de falsitate, care sacrifică întreaga structură a Adevărului întru care suntem zidiţi şi răscumpăraţi, proces ce atrage după sine o serie întreagă de alte falsităţi, care sunt de fapt, daruri şi puteri spirituale agresate şi rău întrebuinţate în noi. Aşa apare lipsa: de gândire limpede; de atitudine fermă interioară (ferirea de minciună şi atracţia spre Adevăr); de discernământ, de echilibru, de coerenţă între vorbă şi faptă etc. În schimb, devin puternice în noi: imunitatea la Adevăr; falsul în ceea ce spunem; obişnuinţa cu răul; rutina; ritualismul, batjocura; judecata eronată, cea care nu are criteriu; clevetirea sau datul cu părerea; injuriile nefodate şi de complezenţă şi orice alte forme ale falsului care sugrumă viul interior.

Şi n-ar fi un mare pericol dacă unii ca aceştia n-ar dori, cu mare efort, să li se recunoască neaaparat numele de creştin autentic, chiar unul reprezentativ. Ar fi doar o manifestare (ne)firească a celor care aleg să trăiască înafara lui Dumnezeu – Adevărul lucrurilor (ca să vezi!). Dar, atunci când se folosesc de masca credinţei pentru a-şi justifica minciuna, aici apare toată gravitatea, suspansul şi durerea. Practic, se ajunge la aporie ontologică (neputând exista ceva în afara Adevărului şi totuşi să existe, fără voia lui), din care nici chiar Dumnezeu nu ne mai poate scoate. E întreţinut de alegerea noastră falsă, deşi El se ţine de alegerea Lui bună şi ţine în existenţă, chiar şi pe cei ce nu (o) vor!

De aceea, trăim un creştinism ruşinos, obedient, care se complace în tăcere vinovată, în locul mărturisirii izbăvitoare. Această tăcere, avansată pe post de smerenie, e un surogat dureros, greşit înţeles şi prost aplicat, care reduce actul credinţei doar în spaţiul interior al dubiilor.

E timpul mărturisirii. Al mărturiei martirice, fără de care nu există formă de creştinism. Niciuna. E drept, cu Adevărul nu se „dă în cap”, dar se interpune pentru restabilirea normalităţii. Orice tăcere crucială în faţa Adevărului este vinovată (afară numai dacă el se impune de la sine, vezi In. 18, 38; 19, 9). Ascunde în ea o culpabilizare tacită. Încurajează falsul făcându-i loc să se impună. Ca să nu zicem că, de fapt, aceste tăceri au mai întotdeauna în spate „un pat moale”, „un loc cald”, un profit, care s-ar clătina în orice situaţie de mărturisire a Adevărului. Se verifică astfel realitatea că orice tip de confort se susţine doar prin compromis, iar partea celor ce mărturisesc este izolarea. Pe scurt, taci şi ai de toate (în fapt nimic), mărturiseşti şi pierzi totul (în fapt nimic).

Mai e ceva. Adevărul nu poate fi mărturisit decât dacă este experimentat, trăit. Aici este toată diferenţa dintre cei care flutură în vânt formule cu parfum de adevăr şi cei care îl mărturisesc fiindcă îi cunosc Taina, preaplinul şi binefacerea. Cei din urmă ştiu că în Adevăr este toată libertatea, toată bucuria, toată aristrocraţia vieţii. De aceea, Adevărului nu i se poate alătura altceva decât Iubirea, cu care se verifică reciproc.

Deci, cei ce sunt în Adevăr iubesc, iar cei ce iubesc, în Adevăr sunt!