Vârsta adolescenței este un indicator al relațiilor de familie, o vârstă plăpândă, fragedă, sensibilă. De aceea, tot ceea ce se întâmplă cu adolescentul – reacțiile lui negative, stările de protest, grosolănia și ironia, refuzul de a se supune, de a asculta – reprezintă imperfecțiunile noastre, ale părinților – imperfecțiuni care ies în afară – insensibilitatea noastră părintească și lipsa noastră de înțelegere. Iar în familiile creștine aceasta este și o latură a propriei noastre religiozități, neînțeleasă de noi pe deplin și îndreptată asupra copiilor noștri, nu întotdeauna în cel mai bun mod. Tocmai acest factor al religiozității noastre neînțelese, netrăite, percepute deseori în mod superficial, percepute formal și schematic – este una dintre cele mai mari nedumeriri din viața adolescentului. Pentru că el încetează să se înțeleagă pe sine în acest sens. El descoperă cu groază că lumea, care i se dezvăluie lui în realitate, nu coincide cu acea lume a copilăriei, cu acea lume a ideilor despre Dumnezeu, a ideilor despre relațiile dintre oameni, insuflate de către părinți, de școala duminicală și chiar de către preot timp de mulți, mulți ani.

La omul care se maturizează, relația cu Biserica se schimbă, ea nu mai este așa cum era în copilărie – trăită în sânul familiei, în sânul parohiei, unde totul este bine, totul este corect și, în general, nu trebuie să te gândești la nimic. Viața în mintea copilului mic este foarte simplă. El știe de la mama și de la tata că nu trebuie decât să se roage – și Dumnezeu îndată îl va ajuta. Dar iată că adolescentul într-o situație foarte grea strigă către Dumnezeu, ÎI roagă să îl ajute – și nu se întâmplă nimic. Și nu este învățat să acționeze în mod independent, pentru că părinții lui i-au insuflat că Dumnezeu neapărat va auzi și va îndeplini ceea ce îi vei cere. De ce? Pe ce bază hotărâm noi în locul lui Dumnezeu? Cât de simplu este pentru noi! Noi ne descotorosim oarecum de rezolvarea multor probleme ale copilăriei. Adică noi, părinții, îngrămădim pe umerii lui Dumnezeu ceea ce noi înșine ar trebui să rezolvăm.

Tocmai această situație, când „Dumnezeu nu aude” – este una dintre cele mai serioase cauze ale îndepărtării adolescentului de Biserică. Pentru că mama și tata au făgăduit că este de ajuns să te rogi – și totul va fi bine! Nimeni nu i-a vorbit copilului despre faptul că în această lume sunt multe suferințe, despre faptul că o mulțime de oameni se roagă lui Dumnezeu în cele mai grele situații și că rugăciunea lor poate rămâne fără răspuns. Adolescentul nu înțelege că Dumnezeu vine în ajutor atunci când omul începe să acționeze.

Mai departe, adolescentul începe să vadă Biserica altfel decât în copilărie, iar multe din acele lucruri negative pe care el le-a auzit înainte despre Biserică, se dovedesc a fi adevărate. În conștiința lui de adolescent acestea capătă forme hiperbolice (exagerate), foarte intense, pentru că la această vârstă defectele nu sunt iertate, ele provoacă imediat repulsie.

(Protoiereu Alexei Uminski, Adolescentul în familie și în biserică: depășirea zonelor neîncrederii, Editura Egumenița, Galați, 2020, pp. 11-13)

Îți mai recomandăm și: Motivele pentru care la vârsta adolescenței, unii copii se îndepărtează de Biserică (II)

Ajutaţi-vă copiii să-şi formeze o credinţă pentru toată viaţa