În această a patra zi a urcușului nostru duhovnicesc spre slăvitul praznic al Adormirii Maicii Domnului, bisericile noastre se transformă în corăbii de mântuire, legănate pe valurile line ale unei tânguiri pline de speranță. Ne adunăm seară de seară în penumbra lăcașurilor de închinare nu din simplă datorie formală, ci dintr-o profundă și strigătoare nevoie a sufletului de a găsi un liman cald sub acoperământul Maicii Luminii. Postul în care ne aflăm nu este doar o reținere de la bucate, ci o școală a dorului sfânt.  Parte râvna noastră, parte Duhul Sfânt. Manualul de căpătâi al acestei perioade este Slujba Paraclisului. Rostul rugăciunilor pe care le îndreptăm către Preasfânta Fecioară în aceste zile sfinte nu este acela de a schimba planul cel veșnic al lui Dumnezeu, ci de a activa marea și cutremurătoarea Taină a mijlocirii materne. Ea este puntea vie între pământ și Cer, singura făptură care a sfărâmat recuzarea feminității Evei și a împrumutat trup Celui ce a zidit lumile. Sfântul Ioan Damaschin, reflectând la această măreție unică a Fecioarei, exclama cu uimire: „O, Fecioară cu totul nepătată, tu ai dat trup Celui ce a îmbrăcat firea noastră cu veșmântul nemuririi! Tu ești muntele cel umbrit, din care S-a tăiat piatra cea din capul unghiului, Hristos.”

Înțelegem, așadar, că alergăm la Maica Domnului pentru că rugăciunea ei are o greutate specifică în fața Tronului Dumnezeirii. Hristos Domnul nu poate rămâne nepăsător la cererile Maicii Sale, așa cum a demonstrat încă de la începutul activității Sale publice, la nunta din Cana Galileei. Acolo, printr-o simplă mențiune a ei – „Nu mai au vin” – și prin îndemnul adresat slujitorilor – „Să faceți orice vă va spune” –, Fecioara Maria a deschis izvorul minunilor. Sfântul Efrem Sirul, alăută de preț a laudei aduse Maicii Domnului, descrie această putere unică de mijlocire în cuvinte de o rară frumusețe poetică și teologică: „Fecioară Curată, primește suspinele noastre, căci tu ești singura Maică a Judecătorului și Împăratului tuturor. Îndrăzneala ta de mamă este atât de mare, încât rugăciunea ta poate îmblânzi mânia dreptului Judecător și poate preface osânda noastră în iertare.” Noi nu ne rugăm Maicii Domnului ca unui izvor autonom de har, ci ca Celei care, prin unirea ei desăvârșită cu Duhul Sfânt, a devenit vistieria tuturor darurilor cerești. Ea cunoaște în profunzime toată taina suferinței umane. Sufletul ei a fost străpuns de sabia durerii la picioarele Crucii, atunci când Își privea Fiul răstignit și batjocorit. De aceea, atunci când genunchii noștri se pleacă și vocile noastre cântă versurile mișcătoare din Paraclis: „Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie să alergăm păcătoșii și smeriții...”, noi nu facem o simplă lectură, ci strigăm din propria noastră prăpastie către Singura care ne poate întinde o mână de ajutor.

Această certitudine neclintită a ocrotirii ei a dat naștere slujbei binecuvântate a Paraclisului, un cuvânt care în limba greacă înseamnă simultan „chemare în ajutor”, „mângâiere” și „mijlocire”. Dar și încurajare. Verbul din care derivă este παρακαλέω (parakaléō), care înseamnă „a chema alături”, „a ruga”, „a implora”, „a încuraja” sau „a mângâia”. Istoria acestor cântări este una sfințită prin sânge și lăcrimare, născută în creuzetul celor mai grele încercări din istoria creștinătății. Paraclisul Mic, pe care îl ascultăm și îl cântăm în bisericile de mir, este atribuit de manuscrisele athonite monahului Teostirict Mărturisitorul din secolul al IX-lea. Acest bărbat îmbunătățit a trăit în vremurile cumplite ale iconoclasmului, când împărații eretici dărâmau sfintele icoane și îi condamnau la moarte pe cei ce le cinsteau. Pentru refuzul său de a renega chipul preacurat al Maicii Domnului, Teostirict a fost supus unor torturi de nedescris: i s-au tăiat nasul și degetele, fiind apoi aruncat într-o temniță întunecată și umedă. Din acel adânc de suferință fizică, izolat de lume și părăsit de oameni, sfântul a lăsat să izvorască din inima sa imnul de biruință: „Apa trecând-o ca pe uscat și din răutatea egipteană scăpând, israeliteanul striga: Izbăvitorului și Dumnezeului nostru să-I cântăm.” Pentru Teostirict, prigoana iconoclastă era noul Egipt, iar Maica Domnului era norul luminos care îl călăuzea spre libertatea Duhului. Fiecare stih pe care el l-a așezat pe pergament a fost o picătură de balsam pe rănile sale sângerânde.

În mod similar, Paraclisul Mare, care răsună cu o măreție aparte în mănăstiri și catedrale, ne descoperă suferința de pe treptele cele mai înalte ale societății umane, dovedind că durerea nu alege și nu ține cont de ranguri. El a fost compus în secolul al XIII-lea de împăratul Teodor al II-lea Lascaris al Niceei. Într-o epocă în care Constantinopolul era jefuit și ocupat de cruciații apuseni, acest tânăr monarh purta pe umerii săi fragili povara unui imperiu în exil, fiind înconjurat de trădări politice și amenințări militare constante. Peste toate aceste încercări exterioare, împăratul suferea cumplit de o boală trupească necruțătoare, o formă severă de epilepsie care îi întuneca mintea și îi zdrobea trupul, aruncându-l adesea în stări de profundă depresie și deznădejde. În nopțile de veghe și de agonie, când simțea că puterile omenești îl părăsesc definitiv, Teodor Dukas  Lascaris cădea cu fața la pământ înaintea icoanei de-minuni-făcătoare și își vărsa sufletul în versuri de o sfâșietoare frumusețe: „De mai multe mâhniri fiind cuprins, către tine alerg căutând mântuire; o, Maică a Cuvântului și Fecioară, de rele și de nevoi mântuiește-ne.” Din această simfonie a durerii imperiale a răsărit și mărturisirea cutremurătoare din cântarea a treia: „Pe mine, cel ce sunt cu totul lipsit de ajutor și pe patul durerii mă chinuiesc, ajută-mă, ca o iubitoare de bine, Fecioară, căci tu ești izvorul tămăduirilor.” Ambele paraclise ne învață un lucru fundamental: rugăciunea cea mai curată și mai ascultată nu se naște în momentele de confort și suficiență, ci în pământul desțelenit și udat de lacrimile încercărilor limită.

Fiecare element din structura liturgică a Paraclisului este gândit ca un urcuș terapeutic pentru sufletul nostru zbuciumat. Începem întotdeauna cu Psalmul 142, unde proorocul David strigă: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea întru credincioșia Ta... Slăbit-a întru mine duhul meu, înlăuntrul meu inima mea s-a tulburat.” Acest psalm este diagnosticul stării noastre de cădere. Însă Biserica nu ne lasă în această deznădejde, ci răspunde imediat prin troparul care ne cheamă la acțiune și la nădejde: „Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi?”. Sfântul Grigorie Palama, tâlcuind această prezență mântuitoare a Maicii Domnului în viața Bisericii, arată că ea este granița dintre firea creată și cea necreată: „Nimeni nu poate veni la Dumnezeu decât prin ea și prin Mijlocitorul născut din ea; și niciun dar de la Dumnezeu nu se dă sfinților sau oamenilor decât prin Maica Domnului, care este chivotul sfânt al tuturor bunătăților.”

Parcurgând cele nouă cântări ale canonului, intercalate ritmic cu stihul de pocăință „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”, credinciosul simte cum povara lăuntrică începe să se dizolve. Unul dintre cele mai dense și profunde citate din Paraclis, care concentrează întregul rost al acestei slujbe, se găsește în cântarea a opta: „Toate lacrimile mele le-ai șters de pe fața mea, Fecioară, ceea ce ai născut pe Hristos, Cel ce a ridicat toată lacrima de pe fața pământului.” Ce mângâiere mai mare poate exista pentru un suflet obosit de luptele cu păcatul, cu boala sau cu nedreptățile lumii, decât să știe că există o mamă cerească gata să-i șteargă lacrimile ascunse, pe care nimeni altcineva nu le înțelege? Această slujbă culmină cu citirea Sfintei Evanghelii, care ne amintește de vizita plină de bucurie a Mariei la verișoara sa Elisabeta, moment în care pruncul Ioan a săltat de bucurie în pântece. Aceeași săltare de bucurie tainică trebuie să o simtă și inima noastră când Maica Domnului ne cercetează prin harul ei în timpul rugăciunii.

Să nu lăsăm ca aceste seri binecuvântate din Postul Adormirii să treacă pe lângă noi fără rod. Când lumea din jur devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai rece și mai lipsită de sens, să intrăm în corabia Paraclisului. Să ne însușim strigătul monahului Teostirict din temniță și suspinul împăratului Teodor de pe patul de suferință. Să venim în fața icoanei ei cu inima zdrobită, dar plină de o nădejde sfântă, amintindu-ne cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, care spunea cu atâta simplitate: „O, cât de mult ne iubește Maica Domnului! Ea vede fiecare necaz al nostru, fiecare suspin și fiecare lacrimă. Ea se roagă neîncetat pentru noi și, când Îi cerem ajutorul, ea aleargă mai repede decât lumina ca să ne mângâie.” Să parcurgem zilele rămase din acest post cu mintea ațintită la mutarea ei la viața cea veșnică, lăsând ca fiecare stih al Paraclisului să devină propria noastră mărturisire de credință, de pocăință și de iubire curată.