Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni Se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele 23 ceasuri și jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la ușa noastră, iar noi răspundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în ușa inimii noastre, a minții noastre, a conștiinței noastre, a vieții noastre? Așadar suntem într-o situație în care nu avem nici un drept să ne plângem de absența lui Dumnezeu, pentru că suntem absenți într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, p. 39)