Un mare rol atât în monahism, cât și în căsătorie, îl joacă nădejdea, înțeleasă nu ca simplă visare, ci act al credinței, al convingerii triumfătoare. Sfânta Scriptură ne spune că nădejdea este deja pregustare a viitorului, după cum credința este deja încredințare de cele nevăzute.

Nădejdea nu este visul că poate în viitor o să fie mai bine. Pornind de la experiența prezentului (în pofida umbrelor și, uneori, grozăviilor lui), văzând că în mijlocul acestei zile pline de orori strălucește lumina, arde dragostea, că lumina luminează cu adevărat întru întuneric și că întunericul nu poate nicidecum să o biruie, ne umplem, mulțumită nădejdii, de încrederea că, până la urmă, lumina va birui. Aceasta este nădejdea noastră și aceasta este credința noastră, și pe ele poate să crească biruința iubirii atât în monahism, cât și în căsătorie.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, București, 2009, p. 68)