În vremea împăratului grec Mavrichie, era în Thracia un tâlhar sălbatic şi crud. Să-l prindă nu putea nimeni. Auzind aceasta, fericitul împărat i-a trimis tâlharului crucea pe care obişnuia s-o poarte la piept el însuşi, poruncind să i se spună că acela este semnul iertării tuturor faptelor celor rele, numai să se îndrepte.

Tâlharul s-a umilit, a mers la împărat şi a căzut la picioarele lui, s-a căit de fărădelegile sale. După puţine zile, a căzut bolnav şi a fost dus în casa pentru străini, unde a văzut în vis înfricoşata Judecată. Trezindu-se şi băgând de seamă că starea i s-a înrăutăţit şi că sfârşitul i se apropie, a prins a se ruga plângând.

După ce s-a mărturisit astfel timp de câteva ceasuri, ştergându-şi lacrimile cu năframa, tâlharul şi-a dat duhul. În ceasul morţii lui, cel ce era mai-mare peste doctori în casa pentru străini a văzut un vis: la patul tâlharului au venit arapi cu zapise unde erau înscrise numeroasele păcate ale tâlharului; pe urmă doi tineri prea-frumoşi au adus un cântar. Arapii au pus într-un talger zapisele împotriva tâlharului: talgerul acela a precumpănit, iar celălalt s-a ridicat. Sfinţii îngeri au zis: „Au nu avem şi noi ceva aici?". „Ce putem avea", a răspuns unul dintre ei, „de vreme ce nu sunt mai mult decât zece zile de când se înfrânează de la ucideri?". „Totuşi", au adăugat ei, „să căutăm, poate vom găsi vreun lucru bun". Unul dintre ei a aflat năframa tâlharului, muiată în lacrimile lui, şi i-a zis celuilalt: „Chiar aşa, năframa asta e plină de lacrimile lui. S-o punem în talgerul celălalt, împreună cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi să vedem ce va ieşi". Îndată ce au pus năframa în talger, acesta a precumpănit fără întârziere, nimicind toate zapisele care erau în celălalt. Îngerii au strigat într-un glas: „Cu adevărat, a biruit iubirea de oameni dumnezeiască!" Luând sufletul tâlharului, l-au dus cu sine: arapii au prins a se tângui şi au fugit cu ruşine. După acest vis, doctorul s-a dus în casa pentru străini: mergând la patul tâlharului, a aflat trupul lui cald încă, deja părăsit de suflet; năframa, plină de lacrimi, zăcea pe ochii lui. Aflând de pocăinţa pe care o adusese lui Dumnezeu de la cei ce erau acolo, doctorul a luat năframa, a înfăţişat-o împăratului şi a zis: „Doamne! Să dăm slavă lui Dumnezeu: şi sub stăpânirea ta s-a mântuit un tâlhar".

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlad, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 66-68)