Dintre toate nevoințele ascetice, năzuința după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată și seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.

În rugăciune suntem sensibili la prezența lui Dumnezeu care, deși nu atingem plinătatea experienței după care năzuim, întărește credința noastră. Ne apropiem de sfârșitul îndelungatei noastre căutări în vederea descoperirii adâncului Ființei – o căutare care în trecut ne-a purtat dintr-o aventură duhovnicească în alta. Acum ne apropiem de ținta arătată nouă de Hristos, nu descurajați, ci inspirați de măreția sarcinii puse înaintea noastră. Creatorul nostru știe mai bine decât noi potențialitățile ultime ale naturii umane. Și dacă Revelația declară că am fost aleși în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1, 4) – fapt de care și-au dat seama și Ioan, și Petru, și Pavel și ceilalți apostoli și părinți – cum să ne mai speriem înaintea singurei chemări vrednice de a fi urmate, în afara căreia toate celelalte scopuri și țeluri ale noastre pălesc și cad fără însemnătate? Dumnezeu ne invită pe fiecare din noi la ospățul Său, dar alegerea – de a accepta sau de a refuza invitația – atârnă de noi. „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14). Desigur, nu suntem mai viteji decât ucenicii care se temeau atunci când mergeau împreună cu Hristos spre Ierusalim, unde urma ca El să fie „dat în mâna arhiereilor și a cărturarilor” (Matei 20, 18-19) și să fie osândit la o moarte rușinoasă.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 96-97)