Necazurile fac parte din taina iconomiei mântuirii noastre. Mântuitorul Hristos ne spune că aici, pe pământ, vom avea necazuri, însă important este să nu deznădăjduim, ci să ne punem toată încrederea în El: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33); „Cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui“ (Matei 24, 13); „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre“ (Luca 21, 19).
Sfântul Apostol Pavel, întemeiat pe cuvintele Mântuitorului, spune că „prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22), „și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos vor fi prigoniți“ (II Timotei 3, 12).

Multe sunt necazurile care se abat asupra noastră.

Unele se datorează păcatelor noastre: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu ispiteșete pe nimeni, ci fiecare este ispitit când este tras și momit de însăși pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moarte“ (Iacov 1, 13-15).

Alte necazuri vin asupra noastră ca încercări ale lui Dumnezeu pentru întărirea noastră duhovnicească.

Necazurile în viața celor drepți sunt spre luare aminte de către cei răi, pentru a-și da seama că, dacă cel drept are necazuri, cu atât mai mult cel care greșește va suferi. De aceea, el (cel vinovat) este chemat de Dumnezeu ca din necazuri să învețe că trebuie să se întoarcă de la păcat: „Prin suferință, Dumnezeu îi dă omului învățătură“, spune dreptul Iov (Iov 36, 15).

Necazurile vin asupra noastră uneori din partea diavolului, care este „invidios” pe omul credincios care face bine celor cuprinși de greutăți. El ne pizmuiește fiindcă ne rugăm lui Dumnezeu și facem bine aproapelui.

Sfântul Marcu Ascetul ne întărește în necazuri prin frumoase învățături, precum:

„Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăție celui ce o rabdă” (Filocalia, vol. I, p. 235);

„Orice suferință fără voie să te învețe să-ți aduci aminte de Dumnezeu, în acest caz nu-ți va lipsi prilejul spre pocăință” (Ibidem, p. 236);

„Bucură-te la sfârșitul oricărui necaz fără voie și vei afla în el pieirea păcatului” (Ibidem, p. 236);

„Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos va primi însutită slavă de la mulțime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare” (Ibidem, p. 236);

„Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele” (Ibidem, p. 246).

În concluzie, orice om, cuprins de un necaz, cere lui Dumnezeu, în rugăciunile sale, să îi fie îndepărtat din viața sa. Cererea este îndreptățită, dar trebuie să ne lăsăm și în voia lui Dumnezeu, pentru că El știe mai bine decât noi ce ne este de folos. Potrivit învățăturii Bisericii, e mai bine să cerem lui Dumnezeu să ne dea răbdare ca să putem suporta creștinește toate necazurile care vor veni asupra noastră.

(Noiembrie 2010)