Părintele Paisie de la Schitul Sihla e un fel de Serafim de Sarov al spiritualității românești. L-am mai amintit: aceluia căruia credincioșii îi spun „Părintele Pustnic”. Nu e pustnic în înțelesul eremiților singuratici de odinioară. Trăiește în obște. Puțin mai izolat, dar nu în afara obștii. Denumirea de „Pustnicul” se referă mai degrabă la calitățile lui interioare. Mănăstirea în care trăiește e într-adevăr mai izolată, la 15-20 km de cel mai apropiat sat, dar e în calea turiștilor. Are o chilie sub o stâncă, și lângă chilie o bisericuță de lemn, făcută dintr-un brad, dar ambele sunt doar la câteva zeci de metri de Schitul Sihla, de chiliile și biserica lui.

Nu s-ar putea spune cu precizie care e darul specific al Părintelui Pustnic Paisie. Nu face minuni. Nu predică. Nu l-a auzit nimeni predicând vreodată în biserică. Nu e nici cântăreț și nici prea dotat slujitor. Are vocea slabă, deși clară și plăcută. E mai degrabă bolnav decât sănătos și arăta de optzeci de ani de pe când avea doar șaizeci. Acum are optzeci de ani și arată ca la șaizeci! Nu e teolog, nici diplomat sau licențiat în teologie sau alte discipline. Cred că a terminat abia clasele elementare.

Cu toate acestea, are ceva ce atrage. Are har. Are în primul rând harul de a atrage, harul de a inspira încredere și harul de a găsi întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri la cele mai dificile probleme și întrebări. Are căldură și dragoste de oameni. Deschide ușa oricui. Și dacă cineva îi aduce un dar, următorul va pleca cu acel dar ca din partea lui. E foarte duhovnicesc, pentru că e foarte uman. Tot timpul oftează după liniște, singurătate și pustie, dar nu l-a auzit nimeni plângându-se din pricina zgomotului pe care îl aduc cu ei numeroșii vizitatori. Datoria vieții lui e să fie „om pentru alții”, și aceasta cu mult înainte de a fi apărut termenul pe piața best-seller-ului occidental, lansat de episcopul J.A.T. Robinson.

Părintele Paisie este în permanență rănit de durerile, de suferințele, de bolile oamenilor, de prea multele lor păcate, dar e senin, e plin de bunăvoință, îngăduitor, compătimitor și iertător. Cei care trec prin chilia lui ies cu hotărârea de a-și schimba viața, își recâștigă credința și încrederea, își recentrează viața pe Dumnezeu și pe credința cea bună. Minunea aceasta e că toate acestea se fac prin Părintele Paisie. Nu știe nimeni cât este el de conștient de aceste minuni. Poate că nu, poate că da, în măsura în care inspiră încrederea de care au nevoie oamenii care și-au pierdut-o. El le-o redă cu credința lui, în primul rând că încrederea se poate recâștiga. Dar, pentru dânsul, toate acestea sunt de ordinul firescului, lucruri normale și naturale. Te ia de aici și te mută dincolo. Îți arată un drum. Vei merge pe el de acum încolo, îți spune. Și mergi!

El are, totuși, un dar deosebit care ar putea fi o parte a secretului lui duhovnicesc – deși cuvântul „secret” nu e în acest caz cel mai potrivit, ba chiar dimpotrivă. Cei care pleacă de la el, pleacă cu convingerea fermă că li s-au iertat păcatele. Și aceasta se întâmplă așa, pentru că el este ferm convins că mijlocind iertarea pentru dânșii, și-a asumat el răspunderea în locul lor. Într-un fel, el i-a rămas dator lui Dumnezeu în locul lor. Un călugăr a spus odată: „Părintele Paisie poartă păcatele tuturor oamenilor”. Așa se și explică de ce el e într-o permanentă stare de pocăință. Și mulți preoți din mănăstirea în care se află el, și din alte locuri dar care l-au cunoscut, au ajuns să simtă aceeași responsabilitate. Mulți dintre aceștia se tem să mai spovedească, socotindu-se neînstare să poarte păcatele altora și să le răscumpere prin viața lor.

Toate vizitele care i se fac Părintelui Paisie sunt pentru mărturisire. Bineînțeles că el vorbește cu oricine, prietenește, dacă cei în cauză vin doar să-l vadă, dar, pentru credincioșii care vin la spovedanie, convorbirea cu el capătă deodată o formă liturgică, de taină și sacrament. El simte că trebuie să fie tot timpul într-o stare de sacru, pentru a putea comunica acest sentiment și altora. Chiar și când este vizitat de oameni de lume, fără intenția de a i se mărturisi, el se face că-și uită epitrahilul pe piept, ca să stea de vorbă cu ei ca un preot și în funcționalitatea oficiului său sacru.

E un om de mare și autentică modestie. Popularitatea nu i-a afectat în nici un fel modestia, smerenia. Fiindcă el nu vede popularitatea, ci vede pe oamenii cu dureri care vin să se vindece. Și e ca și cum ar administra proprietatea altcuiva, deoarece tot ce dă, din ale lui Dumnezeu dă. Dumnezeu e Cel care iartă și inspiră soluțiile. El e doar un administrator. Această convingere nu și-o mărturisește. Nici n-ar fi nevoie. Se vede, se simte.

Totul e natural. Nimic improvizat, nimic teribil, nimic artificial. Naturalețea e poate una din caracteristicile esențiale ale spiritualității ortodoxe românești. Nu-și trâmbițează izbânzile.

Părintele Paisie avea pe pat un covoraș de cânepă, iar lângă pat un scăunel mic, rotund, scund. De fapt scăunelul era patul lui. Inițiații în „Rugăciunea lui Iisus” au recunoscut în scăunelul acela „scăunelul” isihast, dar Părintele Paisie nu recunoștea acest lucru. El spunea doar că i se pare că un astfel de scăunel i se pare foarte comod când citește și mai ales când spovedește. La Slatina, spovedania credincioșilor, ca și a fraților, se făcea în chiliile duhovnicilor. Nici n-ar fi avut cum să se facă în biserică, deoarece și frații erau mulți, aproape o sută, iar credincioșii veneau cu sutele în cursul unei săptămâni. Spovedania în biserică
ar fi tulburat liniștea slujbelor, ca și puterea de concentrare a penitentului.

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 26-28)