Dionisie, Patriarhul Constantinopolului (1672), vorbeşte despre necesitatea arhieriei astfel: „Cu privire la arhierie spunem că este necesară în Biserică, fiindcă Însuşi Acela, fiind Mare Arhiereu în ceruri, a rânduit în Biserică păstori şi dascăli", după cum spune Apostolul, „spre desăvârşirea celor sfinţiţi" şi spre zidirea trupului Bisericii. Aşadar, pe cât este de necesară zidirea trupului lui Hristos, pe atât de necesară ne apare arhieria prin care se desăvârşeşte această zidire. Că Hristos este arhiereul în veac, după rânduiala lui Melchisedec, nimic altceva nu vrea să spună prin „până în veac" decât faptul că, prin preoţii Lui, [care sunt preoţi de la El], prin intermediul lor deci, El Însuşi sfinţeşte şi este sfinţit până în veac. Dar temeiul pricinuitor şi desăvârşitor al preoţilor nu este nimeni altul decât arhiereul, după cum spune şi Sfântul Dionisie: „Dar nici preotul nu va fi el însuşi preot de la sine, afară numai prin desăvârşirea care vine de la puterea ierarhică moştenită de la El". Pentru aceasta Tit şi Timotei au fost, în chip necesar, învredniciţi de arhierie de Apostolii înşişi, ca să rânduiască în cetăţi preoţi şi diaconi şi pe ceilalţi slujitori ai dumnezeieştilor rânduieli, pentru împlinirea în Biserica lui Hristos a sfintei ierarhii. Din acestea provine şi cealaltă chestiune, că arhiereul este dreptarul pentru preoţi, care sunt învredniciţi de acesta prin dumnezeiescul har şi împlinesc rânduiala impusă de el. Căci „cel mai mic se binecuvintează de către cel mai mare şi este supus acestuia întru toate".

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoției, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 35)