Umanismul a apărut în istoria lumii ca o poziție filosofică, una care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra lui, ca individ. Astfel, omul constituie valoarea supremă – un scop în sine și nu un mijloc. Un devotament pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Când vorbim de umanism și de rădăcinile sale, cultura Europei aduce vorba despre Renaștere, o mișcare apărută în Italia în secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană, până în secolul al XVII-lea. Și totuși, cineva cu mult timp înainte susținea în rândurile cărților sale principiile umaniste. În plină epocă bizantină, Sfântul Nicolae Cabasila, în Despre viața în Hristos, vorbea despre împlinirea umanului prin spiritualitate.

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea din familia Chamaetos, adoptând mai târziu numele de familie al mamei sale: Cabasila, o familie veche și renumită în Imperiul Bizantin.

A studiat la cele mai bune școli ale momentului, având dascăli de renume: Dorotei Vlates, Isidor Buheiras, viitorul Patriarh al Constantinopolului (1347-1350) și Nil Cabasila, mai târziu episcop al Tesalonicului (1361-1363). În această perioadă, tânărul Nicolae a legat o prietenie cu un alt viitor sfânt al Bisericii – Grigorie Palama. Împreună și-au însușit o înaltă cultură literară. Având acest mijloc al studierii științifice, au sporit și în teologie. Dimpreună au vorbit despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului – scopul ultim al vieții creștine.

În timpul disputelor dintre Paleologi și Cantacuzini, Nicolae Cabasila a luat parte la dramele petrecute în capitala imperiului. În anul 1345 a scăpat de moarte ascunzându-se într-o fântână din Tesalonic. Evenimentul acesta l-a marcat pentru întreaga viață și, de atunci, nu s-a mai amestecat în politica imperiului Bizantin. S-a dedicat cu totul scrisului și rugăciunii inimii.

În septembrie 1347, Nicolae Cabasila făcea parte din suita care îl însoțea pe Sfântul Grigore Palama, proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului. Uneltirile politice au făcut ca Grigorie să nu fie acceptat în tronul episcopal. În acest context, s-au retras amândoi în liniștea rugăciunii Muntelui Athos.

În anul 1353, deși era un simplu laic, așa cum a rămas până la sfârșitul vieții, Nicolae Cabasila era privit drept unul dintre pretendenții la titlul de Patriarh al Constantinopolului. Însă, intrigile politice alăturate uneltirilor Cantacuzinilor au făcut ca Nicolae Cabasila să nu ocupe acest tron episcopal.

Retras cu totul din viața publică, deși nu era monah, Nicolae Cabasila s-a dedicat meditației asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserică. Așa cum menționează istoricii care s-au ocupat de viața sa, nu se știe cu siguranță dacă a rămas până la sfârșitul zilelor sale „un isihast laic” sau dacă a devenit călugăr, după cum ne lasă să înțelegem din anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepția unei șederi de doi ani la Tesalonic, a frecventat mănăstirile de la Manganes, Xantopulos și Studion. În liniștea acestor locașuri sfinte a plecat la cele veșnice, neștiut de nimeni, fără să lase nicio mărturie despre ultimele zile ale sale, moment apreciat de către istorici între anii 1391 și 1397.

Peste veacuri, a rămas mărturia unui mare om de cultură, care a preferat să rămână necunoscut. Cele două opere principale, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre Viața întru Hristos sunt capodopere ale literaturii creștine. Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formație, dar isihast prin vocație, a știut să arate că îndumnezeirea și unirea cu Hristos constituie ținta finală a vieții spirituale a fiecărui creștin – și nu doar a călugărilor retrași departe de lume.