Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Puneți în urechile voastre cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înțelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei, ca să nu-l priceapă, și se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt. Și a intrat acest gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine și le-a zis: Oricine va primi pe pruncul acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește; iar oricine Mă va primi pe Mine, primește pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toți, acesta este mare. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învățătorule, am văzut pe unul care în numele Tău scoate demoni și l-am oprit, pentru că nu-Ți urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către ei: Nu-l opriți; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi. (Luca 9, 44-50) (Miercuri în săptămâna a 22-a după Rusalii)

După ce povestește evenimentul Schimbării la Față pe muntele Taborului, acolo unde Domnul S-a arătat alături de Moise și Ilie, împreună cu care „vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31), al treilea Evanghelist amintește de această prorocie, de data aceasta rostită de Însuși Domnul Hristos. Era încă prea greu pentru ucenici să înțeleagă semnificația acestor cuvinte. Deși au început să își dea seama că El este Hristos, adică Mesia cel promis, așa cum vestiseră profeții din vechime, ei aveau aceeași imagine despre Unsul lui Dumnezeu pe care o aveau toți evreii de la acea vreme. Mai precis, toți știau că Mesia va fi un bărbat din neam regesc, de viță nobilă și cu comportament exemplar, care va salva poporul din stăpânirea neamurilor străine și va reface vechea împărăție strălucitoare a strămoșului David. Prin urmare, pentru ei Hristosul trebuia să fie doar un rege printre alți regi sau cel mult „regele perfect”, care întruchipa toate calitățile unui conducător adevărat. Împărăția lui urma să fie o împărăție a păcii și a belșugului, însă una pământească. Nu era vorba despre nimic din cele duhovnicești. Din acest motiv, Evanghelistul Luca spune în versetul 45 al textului citit în această zi că „ei nu înțelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă”. Ba mai mult, le era frică să întrebe. 

Știind sau măcar bănuind că îl au în față pe Mesia, regele atotputernic, ucenicii nu doreau să Îl supere, punându-I întrebări incomode. Aceeași viziune greșită asupra a ceea ce înseamnă creștinismul și cum anume trebuie să ne raportăm noi, creștinii, la Dumnezeu, tulbură și lumea actuală. Nu doar cei de alte religii, ci și mulți dintre cei de aceeași credință cu noi nu pot înțelege că Iisus este Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi și că El a ales să pătimească și să moară în cel mai tragic mod cu putință pentru noi, ca apoi să învieze. Dat fiind că Dumnezeu e adesea imaginat ca un împărat, împrumutând caracteristici din lumea noastră căzută, este greu de înțeles cum putem vorbi în același timp de slavă, glorie cerească, de umilință și batjocură până la moarte. Și mai scandalos decât atât: cum se pot asocia aceste umiliri și înjosiri cu lumina Învierii? Ucenicii erau încă departe de a pricepe mesajul Evangheliei. Ei, bănuind că Îl au pe Mesia în mijlocul lor și așteptând ca Acesta să dea semnul pentru începerea marelui război pentru eliberarea din robie a poporului ales, au început să se gândească la prezumtiva funcție ocupată în noul imperiu astfel instaurat. 

În Evanghelia după Marcu episodul cererii neobișnuite a ucenicilor este mai extensiv prezentat. Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, I-au cerut lui Iisus să îi pună de-a dreapta și de-a stânga Sa, când va instaura împărăția cea nouă, altfel spus să fie sfetnicii sau generalii cei mai importanți. Dar Hristos le cunoștea deja gândurile și dorea să le transmită că Împărăția Sa funcționează cu totul alte valori. Și atunci, după cum povestește aici Luca, Domnul „a luat un copil, l-a pus lângă Sine Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”, adică în Împărăția lui Hristos nici puterea și nici măcar vârsta nu fac legea. Ca urmași ai Domnului, nu trebuie să ne uităm la statura și la fața omului atunci când ne întâlnim cu cineva, când „omenim” pe cineva după frumoasa vorbă românească. Ba, chiar dimportivă, când primim pe cei mai desconsiderați, pe cei mai neluați  în seamă și le dăm cinste, atunci de fapt împlinim porunca lui Dumnezeu. Când primim pe cei smeriți cel puțin cu aceeași atitudine ca și pe cei importanți și cu funcții înalte, abia atunci înseamnă că iubim dezinteresat pe toți oamenii. Când primim pe cei mai mici, pe cei lipsiți de drepturi, atunci primim pe Hristos, iar primindu-L pe El, Îl primim pe Dumnezeu. 

În Împărăția cerească valorile sunt altele: nu puterea brută, nu tăria armelor și a armatelor, nu bogăția, nu sunt valorile situate pe primele locuri, ci smerenia și iubirea aproapelui. Ucenicul Ioan atunci, aparent fără legătură cu subiectul, Îi dă de veste lui Iisus că sunt și alții care alungă demoni în numele lui Hristos și că pe aceștia i-a oprit a face astfel. De fapt, nu este un subiect nou. Ucenicul credea că numai el, ca cel care primește puterea de la Mesia, Unsul lui Dumnezeu, are dreptul de a face uz de funcție, de a face bine în numele lui Dumnezeu. Altfel spus, ca într-o organizație pământească, numai cel investit într-o funcție are și dreptul de a o practica. Dar Iisus voiește să le împărtășească nu o lege rigidă, ci una a dragostei. Puțin mai devreme, Hristos îi trimisese pe ucenici în lume și le dăduse puterea să exorcizeze în numele Său. În acel moment, ucenicii au început să creadă că ei sunt „cineva” și că dețin o putere supranaturală care li se cuvine numai lor și atât. Toți care și-ar atribui aceeași putere ar fi, prin urmare, ucenici ilegitimi sau chiar șarlatani. Însă Domnul îi spune altceva lui Ioan: cel care face bine în numele lui Hristos nu trebuie oprit. Este o vorbă în popor: „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”. Domnul răstoarnă perspectiva în mod pozitiv: „cel ce nu e împotriva Mea, e pentru Mine”.

Judecata pozitivă marchează întreaga învățătură creștină. Suspiciunea, reaua credincioșie, bănuiala exagerată că cineva îți vrea răul, că îți face concurență sunt descurajate de Domnul. El învață că atunci când cineva face binele în numele lui Dumnezeu, acel bine nu poate fi numit rău. Dumnezeu lucrează pe căi nebănuite, adesea prin oameni necunoscuți. Și mai este de adăugat: cei puternici au monopol pe cele lumești, dar nimeni nu poate avea monopol asupra dragostei.