Spuneţi-mi, vă rog, care este vocaţia omului: monahis­mul sau căsătoria?

Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieş­te Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Ceru­rilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.

Lucrurile acestea vreau să le gândiţi: pentru fiecare, Dumnezeu rânduie vocaţia per­sonală care se stabileşte, în primul rând, la frontiera din­tre om şi duhovnicul său. Acum, eu cunosc foarte multe cazuri în care unii s-au popit de gura mamei, iar altele s-au călugărit de gura satului. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru – asta să fie foarte clar! Iar din momentul în care v-aţi hotărât pentru un lucru, pe acela să-l duceţi până la capăt, pentru că ispita cea mai mare este să fii căsătorit şi să duci dorul monahismului în care ai fi putut să stai sau să te monahicizezi şi să-ţi fie capul la discoteca prima în stânga, pe colţ, după mănăstire. Când se întâmplă lucrurile de genul ăsta – pe româ­neşte – ne-a luat dracuʼ! Aici nu mai încape jumătate de măsură: dacă atunci când te-ai hotărât pentru o direcţie încerci să o schimbi şi să fugi pe după colţ, e o problemă! Şi Doamne fereşte să începeţi să vă schiţaţi vocaţiile!

În teologie, de exemplu, este obiceiul ca, imediat cum intri în facultate, să laşi coadă, să pui vestă, să pui vestuţă până în gât, să faci gesturi din astea cât mai duhovniceşti cu gândul la călugărie, până te întâlneşti cu prima formă... de „cultură”, în care nu mai ştii unde să fugi, pentru că, dacă ceea ce este în tine nu concordă cu ceea ce tu mărturiseşti, e grav!... Poţi să te dai sprayatul sprayaţilor – eu cunosc mulţi euro-monahi, ştiţi?! Ştiţi ce sunt euro-monahii? Monahi cu euro! Dar cunosc şi foarte mulţi căsătoriți care duc o viață efectiv monahală. Uitați-vă bine: pot compara – şi ajung la identitate – o priveghere în vârf de Munte Athos sau la Tismana (cu rânduială, cu cântare), cu privegherea la capul băiatului meu când era bolnav. Acelaşi frison, aceeaşi întâlnire cu moartea – pentru că în priveghere nu ne întâlnim cu viaţa dintr-odată. La miezul nopţii, ne întâlnim cu moartea – de aceea se ci­teşte Psalmul 118, pentru că este ultima repetiţie înainte de înviere. Apoi, pe măsură ce se apropie zorii, creşte şi Hristosul Care Se luminează înaintea ochilor noştri. Şi, pe măsură ce intru în Hristosul Care Se luminează, ce mai contează dacă sunt monah sau căsătorit? În câte rânduri n-aţi văzut voi înşivă monahi slujind familiei cu maximum de abnegaţie şi căsătoriţi slujind călugăriei, monahismului, cu maximum de abnegaţie? Ce-ar fi acum să scriem pe cartea asta: „Se adresează nu­mai preoţilor de mir”. Când faci un lucru în Hristos, acela se adresează Bisericii întregi şi cuprinde Biserica întreagă. Celelalte sunt fandoseli, şi fandoselile duc la farafastlâcuri, şi farafastlâcurile, la tiripiceli...

(Părintele Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 223-225)