Nimeni nu știe care va fi sfârșitul vieții lui. Oare va mai avea sufletul conștiință de sine în clipa morții, sau o va pierde toată? Fiecare știe din experiență, că atunci când se îmbolnăvește trupul sau sufletul, judecata îl părăsește mai mult sau mai puțin pe bolnav. Când omul este stăpânit de o patimă, precum mânia, curvia, el păcătuiește împotriva firii, împotriva Legii lui Dumnezeu și a celei pămân­tești, în timpul bolii trupului, sufletul, suferind împreună cu el, uită de datoriile sale.

De aceea toate virtuțile, care ne duc în Împărăția Cerurilor, nu pot fi lucrate decât atunci când omul este în deplină limpezimea minții, căci nu poate cineva nădăjdui să facă fapte de pocăință în clipa morții. Astfel, știindu-te vinovat înaintea lui Dumnezeu și cunoscându-ți propria nedesăvârșire roagă-te de cei de aproape ai tăi pentru ceasul tău din urmă, pentru ca ei, prin mijlocirea lor către Dumnezeu, să șteargă păcatele tale, plinind astfel dorințele tale cele de pe urmă.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 232-233)