Nimic nu ne aduce mai multă lărgime decât suferinţa care ne detaşează de lucrurile pământeşti... Cum crezi că erau iudeii în necaz când păreau a fi în zile bune? Oare nu ţine de un suflet înfierbântat, tulburat şi agitat faptul de a spune: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat". Şi dimpotrivă, cuvintele prin care s-au rugat cei aflaţi în necaz, ca să atragă ajutorul lui Dumnezeu nu ţin oare de un suflet înţelept şi însănătoşit din patimile cele pământeşti? Dar însuşi profetul acesta, când părea să fie în slobozire, cum se întrista, strâmtorat şi scuturat fiind de pofta cea rea? Iar când părea să fie în necaz, vezi în câtă libertate se simţea! Focul nu îl atingea, ci orice flacără se stingea. Căci nimic nu aduce atâta suferinţă, cât faptul de a fi sufletul împresurat de patimi. Unele vin din afară, altele cresc dinlăuntru şi aceasta mai ales este mare suferinţă şi necaz. Şi chiar dacă lumea ne va întrista, noi să nu ne temem, nimic să nu ne fie nouă înfricoşat. Căci de noi depinde a ne întrista şi a nu ne întrista.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 32)