Înghețul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri ușa pocăinței și să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozați din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Și ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziția noastră, voința noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide ușa pocăinței!

Noi punem început pocăinței, iar Dumnezeu o desăvârșește! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de pași! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă acești mii de pași, va trebui ca noi să-l facem pe primul. Să aprindem, adică, la intrarea inimii noastre „culoarea verde”, pentru a lăsa liberă trecerea și acțiunea lui Dumnezeu să se desfășoare.

Cu alte cuvinte, când Dumnezeu, Părintele, vede dispoziția de pocăință în adâncul inimii noastre, El „rămâne în stare de alarmă”, urmărește dintr-un colț mișcările noastre și, când socotește că este cazul, atotînțelepciunea Lui intervine, ca să ne aducă în final în brațele Lui. Când a văzut inima samarinencei desfrânate, Mântuitorul a venit într-adins în Samaria cea potrivnică, pentru a o întâlni (Ioan 4, 1-38) Când a văzut inima împăratului Constantin cel Mare, l-a chemat prin semnul Crucii. Când a văzut inima Mariei celei desfrânate (Sfânta Maria Egipteanca de după aceea), a chemat-o în modul Său și la momentul potrivit. Și din toți pe care i-a chemat nici unul nu s-a împotrivit, căci „citise” in inimile lor.

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, Editura Tabor, București, 2012, p. 11)