În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor. (Matei 9, 27-35)

Multe dintre Evangheliile duminicale din această vreme relatează, cu mici variații, evenimente recurente din viața și activitatea Domnului în Țara Sfântă. Este vorba despre vindecări miraculoase. Ca și într-un comentariu literar putem alcătui o schemă a „motivului” vindecării: o persoană sau mai multe suferind de diferite boli trupești sau sufletești (nevedere, muțenie, slăbiciune, hemoragie, respectiv posesiune demonică) vin la Iisus și cer vindecare. Aici apare o variabilă, anume fie persoana în cauză vine la Domnul, fie aceasta, din pricina infirmității e adusă de altcineva sau pur și simplu e întâlnită de Hristos pe cale. Iisus constată deficiența, întreabă persoana bolnavă sau pe însoțitor dacă într-adevăr crede că El poate să aducă vindecarea, iar apoi, primind confirmarea, vindecă pe cel oropsit.

Poate că o atare interpretare a vindecărilor făcute de Domnul, utilizând o tehnică precum cea literară, e în măsură să scandalizeze pe credinciosul evlavios, fiind mai degrabă un proces de desacralizare a cuvintelor Scripturii. Și chiar poate fi așa, dacă ne raportăm la Sfânta Scriptură ca la o carte obișnuită și nu ca la cuvintele Evangheliei, ale Veștii celei Bune. Dar o astfel de analiză este bună pentru a ne face să ne întrebăm de ce e nevoie să citim sau să ascultăm, de atâtea și atâtea ori, cu variațiile de rigoare, aceste evenimente. Motivul este tocmai familiarizarea cu „normalitatea” supranaturalului. Viața în compania lui Dumnezeu și a sfinților nu e menită să constituie o sumă de momente neobișnuite, ci să devină o obișnuință duhovnicească.

În Evanghelia acestei duminici, care urmează cronologic evenimentului învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, este vorba despre doi orbi, iar apoi despre un mut, a cărui muțenie era cauzată de o posesiune diavolească. Pe cei dintâi Domnul îi vindecă după modelul expus mai înainte. Singura variabilă este că Iisus le poruncește cu asprime să nu spună nimănui nimic despre vindecare, însă ei fac exact opusul. În cel de-al doilea caz, mutul vindecat grăiește, deci e imposibil să i se poruncească să tacă, din moment ce tocmai de această boală suferise. În amândouă cazurile, mulțimile află chiar de la cei vindecați de minunile Domnului. Cum se face însă că Mântuitorul le poruncește celor doi orbi vindecați, cu asprime, „să nu Îi facă publicitate”? Nu știa El oare că ei nu Îl vor asculta? În Evanghelia duminicii trecute ni se spune că Iisus cunoștea gândurile celor ce-L judecaseră că ar huli (Matei 9, 3). Și chiar Iisus spune altă dată, în timpul Predicii de pe Munte: „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei 5, 14-14). Vestea merge înaintea făptașului, iar aceasta e o constantă a societății umane. Însă aflat la începutul propovăduirii Sale, Domnul încearcă să tempereze mulțimile în fața tentației transformării Sale într-un simplu vraci. Ca și până azi, în cazul unor sfinți venerați aproape exclusiv pentru vindecările miraculoase petrecute la sfintele lor moaște, omul e tentat să înregistreze fenomenul neobișnuit fără să mai chestioneze sursa vindecării, cauza ei și posibilele învățăminte adânci pe care le poate extrage dintr-un atare eveniment.

Fiindcă amintisem de motivele literare, tot la fel de invariabil apare motivul adversarului, adus în discuție prin intermediul fariseilor (în traducere, „cei separați”), al căror nume ajunge să devină aproape sinonim cu cel de „potrivnici”, precum și cu clasica definiție de fățarnici. Aceștia își găsesc, desigur, un argument pentru care să nu accepte minunea. Ea ar fi făcută nu cu puterea lui Dumnezeu, ci cu aceea a căpeteniei demonilor. Dar de data aceasta Iisus nu protestează, nu îi întreabă de cugetă cele rele în inimile lor, așa cum spusese celor amintiți în duminica trecută (Matei 9, 4) și nici nu afirmă că ei vorbesc cu păcat, în necunoștință de cauză, cum va face într-o întâmplare descrisă în următorul capitol (Matei 10, 27).

Deseori riposta, apărarea prin argumente a dreptei învățături, a dreptelor moravuri, este doar o pierdere de timp și energie. „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te asemeni și tu cu el” spune înțeleptul Solomon (Pilde 26, 4), sau, după o zicală populară: „câinii latră, ursul merge”, a se interpreta aici în înțelesul pozitiv. Evanghelistul se mulțumește să noteze că mulțimile de oameni se minunau, spunând „niciodată nu s-a arătat așa ceva în Israel”. Iar propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume nu face abstracție de oamenii către care se răspândește acest cuvânt, dar nici nu trebuie să se blocheze de fiecare dată când apar împotriviri. De aceea, pericopa evanghelică se încheie, într-o manieră care induce senzația de firesc, de naturalețe: „Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”. De fapt acest lucru se întâmplă în mod firesc și astăzi, mai peste tot. În ciuda bolilor, veștilor de războaie, nenorociri și cataclisme, în ciuda eternului schimbător vestit de „breaking news”-urile veșnic noi, dar și veșnic uitate, totuși chiar simpla propovăduire a Evangheliei prin săvârșirea regulată a Sfintelor Liturghii în bisericile din orașe și sate, prin respectarea posturilor, rânduielilor, trăirea bucuriilor și momentelor de tristețe din viața fiecărui om și fiecărei comunități, au menirea de a ni-L face pe Dumnezeu prezent în mod constant în viața noastră. Depinde numai de noi să Îl punem pe El pe primul plan și să lăsăm veștile trecătoare, mai adesea rele și mai rar bune, pe plan secund. Trăirea numai din dialogurile de genul „uite ce s-a mai întâmplat colo sau dincolo” nu ne ajută să înaintăm duhovnicește. În schimb, trăind pacea și constanta Evangheliei avem șansa de a crește asemenea unui aluat frământat și lăsat la căldură potrivită pentru a deveni numai bun de copt pâine.