Dacă Dumnezeu poate ajuta pe om să viețuiască fără mâncare în tot timpul existenței lui pământești, cu atât mai mult o poate face aceasta pentru viața viitoare. Nu e vorba de o putere exercitată de Dumnezeu asupra omului din afară, ci de Dumnezeu aflat în om. În măsura desăvârșirii acestuia, nu mai are nevoie de mâncare.

Dumnezeu privește la noi cu grijă deosebită când mâncăm, pentru că atunci hrănirea trupului este o mai mare ispită de a cădea în poftele trupești. Atunci ne stau și îngerii mai mult împrejur, luptând cu demonii care atunci ne ispitesc mai mult.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 24-25)