Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”.

Nimeni nu simte nevoia să-și pună întrebări. În alt context poate că mai întreabă oamenii despre cum s-a putut întâmpla acest eveniment, dar în noaptea Învierii nu! Nu analizăm evenimentul Învierii. Nici nu-l putem înțelege, nici nu-l putem descrie. Pur și simplu îl trăim, fiecare după puterea lui! Nici Evangheliile nu descriu cum s-a petrecut Învierea. Ele ne dau numai mărturii ale faptului Învierii: mormântul gol, prezența îngerilor, arătarea lui Hristos Cel Înviat către femeile mironosițe, către Apostoli și alți martori.

Învierea, ca și lumea lui Dumnezeu, nu pot fi accesate prin mijloacele înțelegerii raționale, ci prin cele ale înțelegerii duhovnicești sau ale simțirii înțelegătoare. Sunt de înțeles mai curând la nivelul simțirii decât la cel al minții. De aceea, ne îndemnăm, într-un glas cu imnograful: „Să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Și cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”. Cei care vin la biserică se mulțumesc cu această receptare tainică la nivelul experienței, oricât de precară ar fi aceasta. Totul se rezumă și se recapitulează în faptul, de neexplicat și de necuprins cu mintea, al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat, într­-un anume fel! Nu putem spune că-L vedem, pentru că nu Se vede. Nici nu putem spune că-L pipăim, pentru că nu Se poate pipăi. Nici nu putem măsura, în vreun fel anume, prezența Sa. Și totuși, de două mii de ani, această certitudine, sau mai curând această experiență este cea care ne atrage, ca un magnet, în Săptămâna Mare în biserici, iar în noaptea de Înviere în fața bisericilor, ca să primim lumina Învierii și salutul sau provocarea: „Hristos a înviat!”.

(Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 90-91)