Atelierul discret al bucuriei din Catedrala de la Iași

Aerul rece al lunii decembrie poartă miros de cetină, iar colindele se aud încet, aproape la orice colț de stradă. Mă îndrept spre Mitropolie. Simt cum frigul „mușcă” ușor din obraji. 

Pășesc înlăuntru, unde aerul este mai cald. Mirosul fin de tămâie rămas de la slujba Vecerniei se amestecă acum cu mirosul proaspăt de cetină. 

Catedrala Mitropolitană se transformă, an de an în această perioadă, într-un atelier discret al bucuriei. Într-o vreme aglomerată, marcată de repetiții de colinde, examene, teste și termene limită, o mână de tineri din Iași își oferă cel mai prețios bun: timpul lor. Timpul lor de suflet pentru Ocrotitoarea Iașului. Vin să împodobească bradul din casa Sfintei Parascheva, bradul pentru Nașterea Mântuitorului.

Într-un loc atât de sfânt, unde se slujește zi de zi Sfânta Liturghie, tinerii pășesc cu un zâmbet sfios. Sunt pregătiți să dăruiască. Uneori poate credem că Mitropolia este un spațiu în care există „restricții peste restricții” care să ne țină la distanță. Dar bradul care se pregătește nu este un dar exclusivist doar pentru preoții slujitori ai Mitropoliei sau pentru  ierarhi. Este bradul nostru, al tuturor! Și în acest an este mare, impunător, bogat în crengi și mireasmă… cu esență de veșnicie.  

Mă alătur acestui moment. Printre tineri. Pe lângă bucuria lor, știu că există oameni, în general, care privesc cu scepticism bradul în biserică. Unii caută argumente scripturistice, în timp ce alții văd doar un motiv de bucurie și un mic dar care să ne facă mai bucuroși de ceea ce urmează să se întâmple în întreaga lume. 

Mă apropii. Mi-l amintesc pe tata când pregăteam bradul acasă. Mă lua pe umeri și îmi spunea că este unul dintre darurile noastre, ale familiei, pentru Pruncul Iisus. Și acum, văzând tinerii aici, simt că exact acest lucru se întâmplă și în Mitropolie: este darul nostru, al comunității ieșene, oferit în cel mai sfânt loc.

Dincolo de a fi un dar, bradul este un simbol al Pomului Vieții dăruit nouă prin Nașterea Mântuitorului Hristos. Lumânările aprinse altădată, înlocuite azi cu luminițe sau, uneori, tocmai omise pentru a păstra simplitatea, amintesc de lumina duhovnicească. Fructele puse odinioară în brad, astăzi înlocuite de bomboane, sunt semn al roadelor harului și al bucuriei mântuirii. De aceea se și pun bomboane: ca să îndulcească sărbătoarea, iar la final să poată fi împărțite tuturor, de la mic la mare. Deși unii nu sunt de acord cu punerea bradului în biserică, eu simt că Hristos este părtaș la fiecare bucurie. 

Doi băieți aduc cutiile cu ornamente. Multe dintre ele sunt vechi. Forfota începe cu alegerea lor: cutii întregi pline de ornamente roșii și aurii, albastre și argintii, sunt deschise pe mese. Tinerii încep să le sorteze, le compară, le țin spre lumină pentru a vedea reflexiile potrivite. „Uitați-l pe ăsta, e perfect pentru partea de sus”, spune o fată. Printre globuri, zeci de bomboane și dulciuri stau expuse, gata să fie agățate în pom. Simt miros de copilărie. Dintr-odată, din rândul Sfintei Parascheva se strecoară un copilaș. Ne întreabă ce se întâmplă și dacă poate lua o bombonică. Primește și se întoarce bucuros spre părinții lui.

Aud dintr-odată, din spatele meu, îl aud pe Părintele Serafim de la Mănăstirea Sihla: „Hai, soro!”. Așa îmi spune mereu când ne vedem. De aproape patru ani e la fel de implicat în această tradiție frumoasă. Cu entuziasm și bucurie. Zâmbim amândoi și mă întorc să observ culorile alese.

Anul acesta, culorile alese sunt albastru, argintiu și auriu. Printre toate ornamentele așezate pe masă, în centrul lor tronează „cauza” acestei întâlniri: Icoana Nașterii Domnului. Simt că nu pot rămâne mută, surdă sau rece când conștientizez sărbătoarea ce se apropie.

Se mai aude câte un colind fredonat încet de câte cineva, fără să-și dea seama. „Să fie frumos pentru toți”, spune un alt tânăr. Între timp, câțiva  se opresc din sortat globurile pentru a „scana” bradul și pentru a stabili cum să le așeze pe ramuri. 

Începe împodobirea! 

Primele mișcări de așezare a globurilor sunt nesigure. Observ cum fiecare glob este balansat în palmă, se caută îndelung locul potrivit: „mai sus”, „mai la stânga”, „stă bine aici?”. Sunt mici decizii, dar văd cum, împreună, dau forma unui tablou de sărbătoare.

Îmi întorc privirea spre restul catedralei. Încă mai sunt oameni care vin să se închine la Sfânta Parascheva. Câțiva se opresc în apropierea bradului. Unii scot telefonul rapid pentru o fotografie, alții par că ar căuta un moment de liniște. E puțină nostalgie pe chipul unei doamne. 

Bradul „impunător” oferă o lecție de smerenie

Între timp, doi băieți aduc scările mari pentru a ajunge la ramurile de sus. Părintele Serafim strecoară dibace niște povețe în suflete: „Inimile noastre se săvârșesc și se desăvârșesc mai greu, exact ca aici. Așa e și cu sufletul nostru, nu e întotdeauna ușor să pui și să faci frumos. Dar ca pentru Hristos, nu ca pentru om. Pentru că ceea ce faci pentru El faci ca pentru întreaga zidire”. 

Așază câteva globuri pe niște ramuri de sus și continuă cu un ton mai blând: „Bradul fiind foarte înalt, are locuri în care e mai ușor accesibil sau aproape imposibil de ajuns. Așa e și în viața noastră. Trebuie să ne străduim, iar această străduință să fie încununată sau împletită cu gândirea cea smerită, pentru a da rost în Hristos. Pentru a ne bucura de Nașterea Sa.”

Până la urmă, Pruncul Hristos s-a născut într-o iesle, printre boi și vite, nu într-o casă curată și călduroasă. Și, poate că în fiecare an, El caută acea iesle rece în care să Se nască din nou. Și da, sufletul nostru, e deseori o iesle rece. 

Părintele nu stă mult la vorbă, e un om al faptei. Ne bucurăm că a pus exact cât a trebuit și unde a trebuit. Ridică piciorul pe primele trepte ale unei scări și se întoarce să-mi spună: „Așa cum împodobești bradul cu globuri, așa să împodobești și sufletul cu virtuți, cu ce este mai frumos”. Pentru mine,  acest mesaj rămâne cel mai clar. 

Coșurile și mesele se golesc ușor, ușor. Bradul e din ce în ce mai plin. Așez și eu câteva globuri argintii și câteva bomboane. În scurt timp, băieții și părintele pun icoana sărbătorii și steaua pe cele mai înalte ramuri. Fetele ajută de jos cu indicații. Am văzut cum o creangă acoperea icoana, dar mâinile părintelui au mișcat-o cu delicatețe. 

Îndrăznesc să-i spun că, totuși, nu se vede foarte bine. Mă ia de mână și îmi arată, de lângă racla Sfintei: „Uite, de aici, credincioșii vor vedea bine icoana Nașterii”. Totul e gândit pentru oameni, pentru oaspeții Sfintei. Și aud, abia șoptit de la o masă: „Vino, Iisuse, în inima mea”. Au început să ne însoțească colindele. 

Mă uit la brad. Îmi răsună în minte gândul părintelui despre smerenie, iar bradul oferă această lecție. Deși se oglindește în frumusețea ornamentelor, el arată o lecție de jertfă: se va ofili dar, cât rezistă, încearcă să bucure pe ceilalți. Este o bucurie care mă trimite cu gândul la bucuria cu care Hristos Se coboară pe pământ, an de an.

Vine și momentul cel mai așteptat. Eu am crezut că a fost deja. Sunt aduse cu multă grijă în cutii ultimele două globuri. Globuri frumoase, pictate manual. Pe unul e Catedrala noastră Mitropolitană, iar pe celălalt, chipul Sfintei Parascheva. Văd surprinderea pe chipul tinerilor, care mi-a confirmat-o și pe a mea: este cel mai frumos glob pe care l-am văzut! 

Părintele Serafim le ia pe amândouă cu multă grijă. Le așază în zonele cele mai vizibile, pe ramurile din față, ca un memento: „Aici nu doar împodobirea contează, ci și mesajul ei”.

Când ultimele podoabe sunt așezate, fac un pas înapoi și privesc. Nu e doar împodobit, ci e atins de culoare și de mâini harnice și tinere. Fiecare a pus acolo o bucățică din inima sa. Văd cum le strălucesc ochii tuturor. 

Mă întreb ce se întâmplă cu bomboanele și dulciurile. Aflu îndată. Sunt oferite celor care despodobesc bradul și celor care sunt la Sfânta în acele momente, după Bobotează. Dar dacă cei mici sunt curioși și pofticioși, au binecuvântarea de a se apropia, fără vreo ezitare. Pentru bucuria lor și a lui Hristos!

În liniștea care se așterne pentru câteva clipe, simt deja apropierea marii sărbători. E începutul bucuriei, iar bradul de la Mitropolie devine, ca în fiecare decembrie, un semn că întreaga comunitate pornește împreună cu daruri spre Betleem. 

Părintele ne cheamă să mergem lângă Sfânta. Se cântă troparul ei. La final, părintele se întoarce spre mine și îmi spune zâmbind: „Soră, așa facem în fiecare an!”. Zâmbesc și fac două, trei fotografii cu bradul. Plec cu aceste câteva imagini, cu o ramură mică de brad și cu bucurie. 

Mi-e limpede. Nu este un brad exclusivist, doar al clerului sau al ierarhilor, ci e un brad al întregii comunități: pentru Sfânta Parascheva, pentru credincioși, pentru tineri, pentru Iași. Și în acest an, bradul este, de fapt, un „dar smerit pentru nașterea Sa”. Un dar din partea familiei de la Iași.