Părintele Spiridon se ocupă, printre altele, de iazul Mănăstirii Horaița, unde cresc în voia cea bună trei specii de crap și una de caras. E pasionat de pescuit și vânătoare și și-a procurat unelte cu care să poată să lucreze. L-am găsit contemplând reflexia soarelui și a brazilor în luciul apei pe care pluteau nestingherite câteva frunze.

Prin portița întredeschisă își fac apariția vreo patru căprițe irlandeze, pe care părintele le mângâie pe rând. „Într-o toamnă, iazul era acoperit de frunze, încât nu se cunoștea că sub ele ar fi apă. Au pășit ele țanțoșe și au căzut în iaz. Dar nu s-au speriat. Au început a înota frumos, descurcându-se singure”, povestește părintele despre isprăvile căprițelor.

S-a născut în aceeași zi cu Sfântul Ioan Botezătorul

Maramureșean, de origine din Borșa, Părintele Spiridon a fost cel mai mic dintre cei șase copii ai familiei. Mama și două surori de-ale sale sunt maici la Agapia. A rămas orfan de tată în mod neașteptat, lucru care l-a marcat profund. Fiindcă s-a născut în aceeași zi cu Sfântul Ioan Botezătorul, părinții l-au numit Sânzian. Oamenii din locurile natale îl cinstesc în mod deosebit pe Sfântul Ioan Botezătoruil, serbându-i nașterea atât pe 24 iunie, cât și pe 7 iulie. Își amintește cu drag de un obicei din seara acelei zile, când dealurile și grădinile se umplu de făclii purtate de copii, făclii umplute cu rășină. „Mirosul acela de rășină arsă seamănă foarte mult cu cel de tămâie”, își amintește călugărul.

Cu privirea sa sclipitoare țintește un punct îndepărtat, undeva în zare, și-mi spune că și-a dorit foarte mult căsătorie. Dar, după multe perioade de încercări foarte mari, viața sa a luat o altă întorsătură. „Nu contează unde trăiești – în mănăstire sau în lume –, ci cum îți este inima. Căci din inimă ies și cele rele, și cele bune. Mai bine să nu faci făgăduințe și să le împlinești, decât să faci și să nu le împlinești; ba mai mult, să și cârtești”, spune Părintele Spiridon.