În vremea aceea Iisus a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristos. De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. (Matei 16, 20-24) (Miercuri în săptămâna a opta după Rusalii)

Scurta pericopă din această miercuri pune înainte o curioasă atitudine contradictorie a Domnului față de mărturisirea în public a identității Sale divine, respectiv față de un ucenic aparent protector. Textul continuă citirea de la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (Matei 16, 13-19), când Domnul Iisus i-a întrebat pe ucenicii Săi cine zic oamenii că ar fi El. La răspunsul că ar fi un proroc, Domnul îi întreabă „dar cine credeți voi că sunt?”, la care Petru, cel mai îndrăzneț în cuvânt dintre ei, răspunde prin mărturisirea celebră: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu!”. Atunci Mântuitorul îl laudă pentru acest cuvânt, descoperit de Duhul lui Dumnezeu și îi schimbă numele, din Simon devenind Petru, cel asociat cu tăria pietrei. Și cu toate că se bucură de recunoașterea corectă din partea cercului apropiat de ucenici, Domnul continuă să le ceară, așa cum o făcuse și altădată, să nu spună nimănui că El este Hristosul. Acest lucru l-a interzis și unor oameni vindecați care voiau să spună tuturor cine le este Tămăduitorul. De ce atâta discreție, din moment ce Adevărul trebuie mărturisit și lumina nu trebuie pusă în obroc? (Matei 5, 15). 

Domnul Hristos se afla în toiul propovăduirii Sale și cuvintele Lui pline de putere pătrundeau în inimile multora. Totuși, erau încă mulți cei care Îl urmau doar din curiozitate, văzând în El un făcător de minuni, o celebritate a timpului și nu aprofundau mesajul despre venirea Împărăției cerurilor. Împotriva acestei celebrități de suprafață, a excesului de evlavie față de miraculos, Domnul Se poziționează deseori în mod deschis. Dar aceasta nu Îl determină nicidecum să Se rețină de la a vindeca atunci când I se cere cu credință. Evident este faptul că pentru prea puțini era clar că înaintea lor se află Mesia, trimisul lui Dumnezeu spre mântuirea neamului, Însuși Fiul Tatălui. Cei mai mari contestatari erau membrii partidelor religioase și ai păturilor sociale înalte, care nu vedeau cu ochi buni celebritatea unuia până mai ieri necunoscut, așadar, nicidecum nu se gândeau la venirea lui Mesia.

În ciuda acestei neînțelegeri generale, Domnul Își continuă misiunea și chiar le descoperă ucenicilor viitorul care va culmina cu osândirea Sa la moarte. Însă le spune și că va învia a treia zi, însă desigur că discipolii au perceput mai degrabă tragismul situației și prea puțin s-au gândit la înviere, menționată și ea de Învățătorul. Cel mai evident exemplu de înțelegere superficială a mesajului lui Hristos îl aduce, paradoxal, tot Petru. Și poate că din același motiv fiindcă, impulsiv după cum îl știm, Îi purta o grijă deosebită iubitului său Învățător. Ba chiar Îl trage deoparte și îndrăznește să Îl dojenească spunând: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta”. Înțelegerea sa despre Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pare că s-a evaporat. Nici bine nu se încheiase momentul revelației sale de la Duhul Sfânt și Petru demonstrează că într-adevăr nu de la sine a înțeles și a spus că Domnul e Hristosul, ci în urma unei descoperiri. 

Această atitudine, aparent iubitoare, e taxată de Domnul Iisus, Care îi spune: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!”. Nu îi spune „satano” asemănându-l diavolilor, căci „satan” în ebraică înseamnă „cel care stă împotrivă”. Petru dovedește că nu cugetă după planul lui Dumnezeu. Planul divin nu implică numai curgere lină, bucurie, armonie, pace. După o tainică rânduială, ce pare ruptă cu totul de dreptate (cel puțin din perspectivă omenească), trebuiau să se întâmple suferința, batjocorirea, uciderea Domnului pentru ca apoi să învieze. Așadar, Petru este încă pe calea către desăvârșire, alunecând ușor de la revelații duhovnicești la neînțelegeri imature. Prin contrast, Hristos îl învață pe el și pe ceilalți discipoli care sunt „cele ale lui Dumnezeu”, anume: „Dacă va vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Își numește până și instrumentul prin care avea să pătimească și anume crucea, menită duhovnicește fiecăruia dintre noi. A ne lua crucea înseamnă să ne asumăm propriul destin, care nu e mereu doar cer senin și pașnic, ci adesea chin și durere. Totul face parte dintr-o rânduială dumnezeiască, iar sustragerea de la aceasta este numită de Iisus „sminteală”, cugetare omenească și depărtare de Dumnezeu.