Pericopa evanghelică ce se citește în Duminica a 20-a după Rusalii și care face referire la minunea învierii fiului văduvei din Nain, este relatată doar de către Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (cf. 7, 11-16). Această inițiativă de a-i readuce văduvei fiul la viață fără vreo condiție, îi aparține lui Hristos, Cel care a avut întotdeauna milă și compasiune față de popor (cf. Matei 9, 36).

Chiar dacă fragmentul scripturistic este scurt, de numai câteva versete, textul este concis, iar dacă e și analizat cu multă atenție, el ne transmite învățăminte importante.

Nain era un mic oraș, poate chiar un sat, situat la poalele Muntelui Tabor, și la aproximativ 14 kilometri de Nazaret. Numele acestuia apare menționat doar o singură dată în întreaga Scriptură, în comparație cu alte repere geografice foarte bine cunoscute (Betleem, Nazaret, Iudeea, Galileea, Iordan). Conform interpretărilor exegetice, Hristos ajunge aici din Capernaum, după ce o vindecă pe sluga sutașului.

Intrând în cetate, Hristos se întâlnește cu un convoi mortuar. Din descrierea evanghelistului observăm faptul că în această familie durerea era împărtășită, probabil, de întreaga comunitate, mai mai cu seamă că era vorba despre singurul copil al mamei sale, care era și văduvă, pentru că „mulțime mare era cu dânsa”.

Iisus Hristos nu vede doar prezentul ci ia în considerare și viitorul, și, fiind cuprins de compasiune și de multă milă, îl înviază fiul femeii, spre a-i fi sprijin și toiag bătrâneților. La atingerea sicriului (a tărgii mortuare) de către Iisus și la cuvintele Mântuitorului: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, acesta se ridică și începe să vorbească, astfel încât toți au fost cuprinși de frică și-L slăveau pe Dumnezeu! Și care dintre noi nu ar fi cuprins oare de spaimă dacă ar vedea pe cineva înviind din morți?

Strigătele văduvei îndurerate se aud la cer și Dumnezeu Se milostivește spre ea, știind faptul că la Cartea Ieșirii se spune: „la nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face rău şi vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor” (cf. Ieșire 22, 22-23). Acest eveniment are un sfârșit la care nimeni nu se aștepta, pentru că toți știau că nu se mai putea face nimic, adică erau neputincioși în fața morții. Aici este puterea lui Dumnezeu: „după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (cf. Ioan 5, 21).

Dumnezeu are puterea de a chema sufletele din moarte. Nu de a-i învia fizic, ci de a-i învia din păcatele aducătoare de moarte, pentru că, încă din perioada copilăriei și până la sfârșitul vieții calea omului pe acest pământ este presărată și cu neghină. Însă, neghina trebuie „vânturată” prin Taina Spovedaniei, lucrare dumnezeiască ce ne curățește de păcate și ne înviază spre o nouă viață duhovnicească în Iisus Hristos!