În vremea aceea, Îl urma pe Iisus mulțime mare și Îl îmbulzea. Și era o femeie care avea curgere de sânge de doisprezece ani. Și multe îndurase de la mulți doctori, cheltuindu-și toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulțime și pe la spate s-a atins de haina Lui. Căci își zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca! Și îndată izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală. Și, îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieșită din El, întorcându-Se către mulțime, a întrebat: Cine s-a atins de hainele Mele? Și I-au zis ucenicii Lui: Vezi mulțimea îmbulzindu-Te și zici: Cine s-a atins de Mine? Și Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul. Iar El i-a zis: Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta! (Marcu 5, 24-34) (Luni, în săptămâna a cincisprezecea după Rusalii)

Vindecarea femeii care avea o hemoragie de doisprezece ani este un exemplu de nădejde mare, de credință și de discreție îngemănată cu o adâncă smerenie. Dar și de mărturisire. Eroina acestei pericope evanghelice „multe îndurase de la mulți doctori”. Aceasta înseamnă nu doar că își cheltuise toată averea sa, semn că nu fusese săracă, ci și că medicina de atunci nu a folosit la nimic, ci „mai mult mergea înspre mai rău”. A îndurat multe, deci tratamentele în loc să amelioreze suferința, îi mai provocau și chinuri care trebuiau îndurate. Dar faptul că a cheltuit toată averea și mai ales timp, arată că ea încă avea nădejde că se va vindeca. Mai arată o mare răbdare în durere. Însă această stare de fapt nu înseamnă prea mult dacă ar rămâne doar așa, din moment ce toți facem la fel atunci când suferim de o boală aparent fără leac, agățându-ne de un fir de speranță.

Femeia a auzit despre Iisus și a venit în mulțime, unde probabil nu trebuia să se arate, pentru că legea o făcea necurată pe orice femeie cu hemoragie, prin urmare îi era interzis să iasă în cetate, ca să nu necurățească și pe alții. Sângele era considerat la evrei viața însăși, iar pierderea de sânge din altă cauză decât rănirea prin accident, însemna o pedeapsă dumnezeiască mare. Femeile aflate la naștere ori la menstruație erau considerate necurate, fiindcă se scurge viața din ele. Și ca și cum ar fi fost o boală molipsitoare, toți evitau să se atingă de ele. În cazul femeii de azi, ea s-a strecurat în mulțime, dar discret, și s-a atins de haina lui Iisus pe la spate, „căci îşi zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” Ceea ce se și întâmplă, descoperindu-se prin aceasta încă o dată că vindecarea nu ține doar de voința dumnezeiască, ci mai ales de credința celui bolnav în eficacitatea apropierii sale de Dumnezeu. Dar se mai înțelege de aici și faptul că o credință puternică trece peste regulile stricte, ale căror sens originar era acela a-i proteja pe cei bolnavi prin îndepărtarea comunității de ei, și nu de a-i separa de comunitate. Credința este așadar uneori mai „rațională” decât rațiunea legii. Aceasta, fiindcă atunci când ești bolnav nu ești doar dispus, ci obligat să încalci multe reguli pentru a redeveni sănătos.

Domnul deodată Se întoarce și spune că cineva s-a atins de El, iar ucenicii se miră. Doar era atâta mulțime care Îl îmbulzea, normal că s-a atins de El nu o persoană, ci sute. Însă atingerea de Hristos nu aduce automat vindecarea, după cum se vede. Numai atingerea cu credință e vindecătoare. De aceea se poate lesne pune întrebarea, de ce anume nu toți cei care se împărtășesc la Sfânta Liturghie își schimbă viața și devin sfinți. Iar răspunsul reiese tocmai printr-o analogie cu vindecarea acestei femei, anume că nu toți se apropie cu credința că se însănătoșesc. Aceasta, care știa ce s-a întâmplat cu ea, auzind de întrebarea Domnului, a venit cu frică și a mărturisit. Credința așadar nu rămâne ascunsă. Un om căruia i s-a schimbat viața nu rămâne impasibil față de cel ce l-a mântuit, ci mărturisește despre el, vrea să spună și altora. Iar aceasta, nu din dorința de a deveni el, cel vindecat, o vedetă, o curiozitate supraștiințifică, ci din dorința de a vesti pe cel ce aduce vindecarea, de a le spune și altora cum anume se pot vindeca. Mărturisirea adevărului nu se face cu indiferență, ci cu frică de Dumnezeu. De aceea credința crește în cineva, dacă în necazul său nu se îneacă în deznădejde, ci lasă vie speranța pentru o schimbare în bine. Cu credința și apropierea de Dumnezeu vine vindecarea. Iar un om vindecat își pune în aplicare dorința de a mărturisi, dar și frica de Dumnezeu.