Mântuitorul cheamă pe cei ce vor să Îl urmeze pe El. Fără voinţă, împlinirea acestor principii prezentate de noi va fi cu neputinţă şi cu neputinţă va fi şi mântuirea. Căci harul se dăruieşte, dar se cere voinţa omului şi învoirea lui pentru a-l primi. Se cere mai cu seamă lepădare de sine, spirit de jertfă, cuget neabătut, care să nu încline spre nimic altceva decât spre glasul Mântuitorului care îl cheamă, spre cuvântul harului şi al adevărului. Dacă harul lui Dumnezeu i-ar mântui de la sine pe oameni, atunci chemarea ar fi cu totul de prisos, şi de prisos ar fi şi poruncile şi legămintele. Dar harul lui Dumnezeu, deşi este nesfârşit, nu poate mântui singur, fiindcă nu poate trece peste libertatea omului. Dacă învoirea omului în mântuirea lui nu ar fi cea mai importantă condiţie, cu siguranţă că atunci Dumnezeu, în nemărginita Lui iubire de oameni, i-ar mântui pe toţi, dar nu ar mai chema pe nimeni. Dar Dumnezeu l-a chemat pe om, aflat sub robia celor mai grele limitări, din pricina părţii sensibile şi a păcatului, i-a pus înainte mântuirea şi i-a cerut să îi urmeze Lui, tocmai fiindcă aceasta reprezintă o condiţie mare şi importantă, condiţia reînnoirii şi restaurării în Hristos Iisus Mântuitorul nostru, fiindcă în Împărăţia Lui nu putea intra omul vechi, cu patimile şi poftele lui, omul cel stricat de păcat. Fiindcă se cuvenea să fie dezbrăcat omul cel vechi cu tot cu patimile şi poftele lui şi să fie îmbrăcat cel nou, cel înnoit întru cunoştinţa cea după chip a Creatorului lui.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 21)