A fost ultimul dintr-un șir lung de duhovnici ai unei „generații de aur”, care cuprinde nume precum Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc sau Paisie Olaru. A fost, însă, cel mai puțin cunoscut dintre toți. Practic, publicul larg abia la moartea sa a aflat ce comoară duhovnicească adăpostea Mănăstirea Sihăstria. A fost călugărit cu numele de Serapion, dar numele i-a fost schimbat în Simeon odată cu tunderea în schima mare în Muntele Athos, acolo unde s-a nevoit o bună parte a vieții sale.

Am avut marea binecuvântare de a-l întâlni pe Părintele Simeon în tinerețe, într-un moment de cumpănă al vieții mele. Se întâmpla în miezul lunii decembrie a anului 1996. Eram student la Filosofie, în ultimul an. De mai mulți ani traversam o perioadă foarte frământată și tulbure, cu multe căutări și sminteli, deși cu multe împliniri în anumite domenii. În vara acelui an primisem, după o noapte care a cutremurat până-n adânc sufletul meu, încredințarea că trebuie să redevin mădular viu al Bisericii și chiar să mă îndrept către Teologie. Nu mi-am pierdut niciodată credința, nu am încetat niciodată, de exemplu, să țin posturile. Dar viața mea era într-o devălmășie care impunea o decizie tranșantă, o schimbare radicală.

Mă aflam la Mănăstirea Sihăstria de câteva zile. Era în preajma prăznuirii Sfântului Ierarh Spiridon. Hotărât să fac o spovedanie generală după mai mulți ani de dureroase „acumulări”, bat la ușa Părintelui Ioanichie Bălan. Știam de la bunica mea din Stănița că suntem rude. Părintele Ioanichie a stat de vorbă cu mine pe îndelete, mai ales după ce a aflat că sunt directorul unei reviste studențești, dar când a venit vorba despre spovedit a fost categoric: „Eu nu am timp să spovedesc, eu trebuie să scriu cărți. Poporul acesta are nevoie de cărți duhovnicești. Mergi la vecinul de alături, la Părintele Serapion”.

Ceea ce am și făcut. Părintele m-a primit cu multă blândețe, cu un firesc, ca și cum nu veneam prima dată la dânsul. După ce mi-am vărsat sub patrafir inima mea cu toate cele adunate, mi-a dat dezlegare și canon. Apoi, i-am văzut chipul îndurerat. Suferea pentru mine cum n-am mai văzut pe nimeni până atunci să o facă. Mă asumase întru totul. 

Am plecat pe de o parte ușurat, ca și cum aș zbura. Pe de altă parte, eram trist pentru că Părintele fusese nevoit să asculte lucruri care l-au îndurerat. L-am reîntâlnit, însă, a doua zi. De data aceasta, chipul îi era vesel și luminos. Vorbea cu mine de parcă eram vreun ucenic care-l odihnea prin viața sa curată. 

De atunci, nu am mai fost la el. La scurt timp după acest moment, mi-am găsit un duhovnic în Iași. Despre Părintele Serapion am aflat, după 2000, că-l chema Simeon, ieroschimonahul. Nu m-am mirat deloc când am văzut, peste ani, că Părintele Mitropolit Teofan are mare evlavie la acest călugăr smerit, pomenind în cuvântul de la înmormântarea sa despre „viața lungă, frumoasă și sfântă a Părintelui Simeon”.

Între puținele sale cuvinte consemnate, este și această formulă pe care o folosea adesea, cu seriozitatea-i care-l caracteriza, Părintele Simeon: „cu Dumnezeu nu glumi și cu diavolul nu te juca”. Cred că nu există un avertisment mai potrivit pentru omul contemporan, care tratează cu multă ușurătate subiecte de viață și de moarte.

Chiar dacă m-am spovedit o singură dată la sfinția sa, am convingerea că, într-un fel sau altul, și pe mine mă va fi purtat Părintele Simeon în rugăciunile sale. Ca duhovnic, am învățat și eu că pe tot omul pe care-l primești la spovedanie, chiar dacă nu rămâne fiu duhovnicesc, într-un colțișor de inimă tot îl vei păstra, ca pe un scump odor.

Închei cu un ultim lucru pe care ar trebui să-l învățăm din felul în care Părintele Simeon și-a trăit viața. Să îndrăznim să credem că mai există și azi duhovnici iscusiți, smeriți și plini de dragoste, chiar dacă nu sunt activi pe conturile rețelelor de socializare sau nu apar cu predici și conferințe pe internet. Să-i căutăm mai ales pe aceștia, pe cei care-și ascund virtuțile și-și tăinuiesc nevoința. În felul acesta, mai ieșim puțin din duhul unei lumi pentru care nu există decât ceea ce este mediatizat. Vom redescoperi, astfel, în toată profunzimea ei, calea bimilenară a Bisericii, calea mereu actuală a Părinților noștri celor din vechime sau de mai ieri.