O Iubire și nouă fericiri

M-am dezis, rușinat, de entuziasmul tinereții, preferând mai degrabă încrâncenarea și lupta, tonul grav și retorica moralizatoare. Întotdeauna am simțit însă că trădez ceva. Sau, mai degrabă, pe Cineva. Pe Cel ce ne-a lăsat, după Înviere, nu un strigăt biruitor, ci un model de viață sintetizat în cuvintele: „Bucurați-vă!”.

Când m-am decis să urmez Filosofia, licean fiind, cineva m-a trimis să discut cu un venerabil profesor din acest domeniu. „Care este preocuparea sau tema centrală a Filosofiei?”, m-a întrebat dumnealui, încă de la primele cuvinte. „Fericirea!”, am răspuns eu spontan. Profesorul s-a uitat puțin dezamăgit la mine: „Nu. Ci disputa dintre materialism și idealism”. Nu m-am lăsat descurajat de această primă experiență. Dar mi s-a părut firesc ca, după absolvirea Filosofiei,să mă îndrept către Teologie. Nu pentru că aș fi continuat să caut, cu aceeași fervoare adolescentină, fericirea. Ci pentru că-L căutam pe Dumnezeu, Răspunsul absolut la toate frământările mele.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că, de-a lungul anilor, am ignorat tot mai mult problema fericirii. Mi se părea că trebuie să-mi canalizez energia spre lucruri mai „serioase”. Fericirea mi se părea o preocupare frivolă. Mai degrabă o țintă a omului conectat la materialitatea acestei lumi. Căci, nu-i așa?, creștinul e orientat nu către aici și acum, ci către ceea ce „va să fie”. Cu alte cuvinte, m-am dezis, rușinat, de entuziasmul tinereții, preferând mai degrabă încrâncenarea și lupta, tonul grav și retorica moralizatoare. Întotdeauna am simțit însă că trădez ceva. Sau, mai degrabă, pe Cineva. Pe Cel ce ne-a lăsat, după Înviere, nu un strigăt biruitor, ci un model de viață sintetizat în cuvintele: „Bucurați-vă!”. Mântuitorul este garantul acestei bucurii la care suntem chemați, una pe care „nimeni nu o va lua de la noi” (cf. Ioan 16, 22).

Dintre toți teologii contemporani, la Părintele Schmemann am (re)găsit bucuria nu ca ideal de neatins, ci trăsătură esențială a viețuirii creștine. Necultivarea ei explică în mare măsură impactul (tot mai redus al) Evangheliei la scara istoriei și a lumii. Explicația ar fi, succint, următoarea: „Doar această bucurie știe că dragostea lui Dumnezeu pentru om și pentru lume nu este crudă; știe, pentru că această dragoste este o parte a fericirii absolute pentru care am fost creați cu toții. Creștinismul (nu Biserica în profunzimea ei mistică) și-a pierdut dimensiunea eshatologică, s-a întors spre lume ca lege, judecată, mântuire, răsplată, o religie a vieții viitoare; în cele din urmă a interzis bucuria și a condamnat fericirea” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 448). Am putea să ne prevalăm de această nuanță transconfesională a „creștinismului” și să ne amăgim că nu este vorba și despre Ortodoxie aici. Că ea nu ar fi picat deloc în această capcană. Dar, cu excepțiile de rigoare, realitatea ne cam contrazice.

„Fericirile” au devenit, mai degrabă, „cântarea aceea frumoasă” de la Sfânta Liturghie. Dacă cineva ne-ar întreba, după o slujbă: „Ești fericit?”, am sentimentul că cei mai mulți l-am privi pe interlocutorul nostru ca pe o ciudățenie. Să ne uităm puțin la duminicile pregătitoare pentru Postul Mare. Fariseul avea virtuți și fapte bune, dar nu avea bucurie. Vameșul a plecat de la templu „mai îndreptat”, adică mai bucuros. Pentru fiul risipitor se face masă îmbelșugată, cu veselie mare. Fratele fiului risipitor stă îmbufnat, nu știe să se bucure. La Înfricoșătoarea Judecată vom fi împărțiți de-a dreapta și de-a stânga, după cum am bucurat sau nu pe acei „frați prea mici”. În Duminica izgonirii lui Adam din Rai suntem îndemnați să nu fim „triști ca fățarnicii”. Dar mai toate comentariile și predicile de la începutul Triodului nici măcar nu conțin cuvinte precum bucurie și fericire. Și ne mai mirăm că omenirea depresivă, speriată, îngrijorată se aruncă lesne în brațele unor amăgitori, doar pentru că aceștia știu să speculeze dorința omului de a fi fericit! Să fim onești: este și vina noastră, a celor ce nu suntem în chip deplin un „popor al bucuriei”. Pocăința nu e doar zdrobire de inimă, ci și pulsânda fericire generată de copleșitoarea prezență a lui Dumnezeu în viața noastră.

Sursa: Lumina de Duminică

De la același autor

Ultimele din categorie